TELLUS PLANA : Teritoriul Libertății
Autor: Mihail Ispan
ISBN: 978-3-754968-80-2
În această lucrare prezint informații de-a dreptul uluitoare care nu concordă deloc cu ce ai învățat la școală, la liceu sau la facultate, nu concordă nici cu ce ai citit în cărți și nici cu ceea ce ai auzit, citit sau văzut în mass-media. Aceste informații îi vor surprinde chiar și pe oamenii cei mai cultivați, cei mai informați și cei mai deschiși la minte. De aceea, ele vor provoca la mulți cititori fenomenul de disonanță congnitivă care constă în respingerea lor fermă și la impresia că ele au fost produse de fantezia unui om cu o imaginație fără limite. Cu toate acestea, toate aceste informații sunt reale și adevărate.
În consecință, îți recomand să nu te lași indus în eroare de senzația că ele ar fi fantezie pură, ci citește-le cu mare atenție până la capăt deoarece toate aceste informații sunt științifice, sunt în concordanță cu adevărul, au continuitate logică, le poți tu însuți dovedi în mod experimental, le poți tu însuți percepe, sunt susținute de dovezi indubitabile și au sens. Recomandarea mea este să citești această lucrare cu mare atenție de cel puțin două ori. După prima citire îți recomand să cercetezi tu însuți în lumea reală atât prin observare și percepție atentă a fenomenelor explicate în această lucrare cât și eventual prin experimentare. După aceasta, este bine să mai citești încă o dată această lucrare pentru a înțelege în profunzime fenomenele respective și pentru a putea face în mod corect conexiunile necesare. Îți doresc lectură plăcută!
Cuprins:
. Introducere
. Etimologie, Definiții și Explicații
. Pământul Plat, Imobil și Infinit
. Misterele Stelelor
. Motivele Înșelăciunii
Notă:
În această lucrare imaginile nu sunt făcute la scară deoarece ele sunt reprezentări ale unor dimensiuni foarte mari, de obicei ele sunt reprezentări ale unor dimensiuni terestre sau cosmice, în raport cu dimensiuni mici, spre exemplu relief sau clădiri. Datorită faptului că aceste imagini reprezintă dimensiuni foarte mari în raport cu dimensiuni mici este foarte dificilă, în cele mai multe cazuri este chiar imposibilă, reprezentarea la scară. Imaginile din această lucrare oferă o informație suplimentară pentru a înțelege ideile la care ele se referă.
Introducere
Pe planeta noastră umanitatea a fost mai întotdeauna și mai tot timpul ținută în sclavie de o mână de oameni ce s-au autodenumit împărați, regi, regine, faraoni, președinți de state și autorități. Pentru a menține oamenii în sclavie, autoritățile au folosit întotdeauna violența, teroarea și frica. Pentru a scăpa din această sclavie, oamenii aveau la îndemână doar trei posibilități: răscoala, fuga de pe teritoriul stăpânului și moartea. Altă alternativă nu mai exista. Au fost oameni care au ales prima variantă. Cu armele pe care le aveau la îndemână ei au încercat să se elibereze din sclavia nemiloasă care le distrugea viața lor, a familiilor lor și a întregii comunități. De cele mai multe ori, însă, ei au fost înfrânți și au trebuit să suporte consecințele răzvrătirii lor care au fost: tortura, sclavia, temnița și moartea. Au fost înfrânți deoarece autoritățile aveau de partea lor mulți sclavi bine înarmați pe care îi puneau să lupte împotriva sclavilor răzvrătiți.
Alți sclavi, sătui de viața mizerabilă de sclav, au ales a doua variantă: drumul pribegiei. Ei au plecat care încotro! Unii dintre aceștia au fost prinși și trimiși din nou în sclavie, alții au murit pe drum, însă nu puțini dintre ei au găsit teritorii ospitaliere și nepopulate unde au putut să se așeze, să construiască o nouă comunitate și să trăiască în libertate.
A treia categorie de sclavi era formată din sclavi care au fost atât de amărâți de situația în care se aflau încât au ales moartea prin sinucidere.
Autoritățile știau faptul că unii dintre sclavi pleacă de pe moșiile lor și și-au dat seama că sclavia nu trebuie să fie numai fizică, ci și mentală. Pentru ca să înfrâneze voința sclavilor de a fugi de pe moșiile lor, autoritățile le spuneau oamenilor că linia orizontului este marginea lumii și cine se va avânta în necunoscut și va trece de această margine, acela va pica în hăul fără de sfârșit al cosmosului și va fi pierdut pentru totdeauna. Crezând în aceasta, oamenilor le era teamă să se avânte în necunoscut, renunțau la gândul de a mai pleca și își acceptau soarta de a rămâne pe veci niște sclavi săraci și umili.
În acest timp, autoritățile trimeteau pe mare ambarcațiuni bine echipate pentru a cerceta teritoriile îndepărtate, în speranța de a face rost de noi teritorii, bogății și sclavi.
Minciuna autorităților a fost crezută pentru foarte mult timp, pentru sute de ani, însă a venit o vreme când oamenii și-au dat seama că linia orizontului nu este marginea lumii deoarece cu cât te ridici la o înălțime mai mare cu atât vezi mai mult teritoriu. În consecință, dacă ochii observatorului se ridică din ce în ce mai sus, linia orizontului se îndepărtează și deci ea nu poate fi marginea lumii așa cum propovăduiau autoritățile. În acest timp autoritățile și-au dezvoltat navigația pe mare. Oamenii nu aveau curajul să-și construiască ambarcațiuni mari cu care să se avânte pe mare deoarece se temeau că vor cădea în hăul fără de sfârșit al cosmosului. În acest fel, autoritățile din lume au început să colaboreze între ele pentru a dezvolta o forță comună pentru a-și exercita autoritatea și mai bine în vederea menținerii oamenilor în sclavie. Autoritățile aveau însă o problemă! Oamenii nu mai credeau că linia orizontului ar fi marginea lumii și aveau tendința de a crea planuri pentru a pleca în pribegie în speranța că vor găsi un loc mai bun sub Soare.
Așadar, autoritățile trebuiau să creeze o altă teorie care să distrugă speranța sclavilor de a găsi noi teritorii. Așa a apărut teoria Pământului sferic, numită și teoria globulară, care spune că Pământul ar fi o sferă, că ar pluti într-un spațiul cosmic și că el s-ar afla la o distanță atât de mare de celelalte planete încât ea este imposibil de străbătut pentru oamenii obișnuiți. Această teorie a fost introdusă în școală astfel încât, încă de mici copii, oamenii să creadă în ea și să nu își facă nicio speranță că vor scăpa vreodată din sclavie.
În ultima vreme, din ce în ce mai mulți oameni înțeleg faptul că teoria globulară a autorităților este greșită și că Pământul este plat. De aceea autoritățile joacă în prezent la două capete. Unii oamenii ai autorităților încearcă să mențină în continuare teoria globulară, alții oameni ai aceleiași autorități recunosc că Pământul este plat însă spun mai departe că ar fi acoperit de o cupolă sugerând oamenilor că nu există nicio speranță de a scăpa din ghearele lor. Din fericire pentru oameni, Creatorul Universului a creat Pământul de așa natură încât oamenii să nu poată fi făcuți niciodată sclavi, iar în momentul în care se încearcă acest lucru, ei să poată pleca spre alte teritorii pentru a putea trăi în libertate. Pământul nu este nici limitat și nici sferic. Pământul este plat, imobil și infinit. Pe Pământul Plat, Imobil și Infinit există un număr foarte mare de teritorii asemănătoare cu planeta noastră. Numărul acestor teritorii crește și descrește încontinuu. În mijlocul fiecărui teritoriu se află un centru magnetic. Deasupra teritoriului și în jurul centrului magnetic se învârte un obiect ceresc luminos pe care noi îl numim Soare. Chiar în apropierea noastră se află cel puțin alte două astfel de teritorii. Deoarece Pământul nu este o sferă, Polul Sud nu există, iar Antarctica este un zid gigantic de gheață cu înălțimea medie de cam 45 m ce se află pe întreaga circumferință exterioară a planetei noastre.
Dincolo de Antarctica se află noi planete. În ultima vreme apar din ce în ce mai multe documente, ca spre exemplu fotografii și videouri realizate în China și America de Nord, în care apar doi sori în loc de unul singur. Unul dintre ei este Soarele nostru, în timp ce celălalt este Soarele ce aparține planetei învecinate. Nu este vorba despre iluzia optică în care apar trei lumini: una în mijloc care este soarele și două lateral care par a fi jumătăți de soare. Acesta este un fenomen optic. Cei doi sori care au apărut în China și în America de Nord sunt doi sori distincți și reali.
Autoritățile lumii cunosc foarte bine faptul că Pământul este plat. Poți să-ți dai seama de acest fapt uitându-te la steagurile, emblemele și logourile lor pe care Pământul este reprezentat plat. Aceste logouri sunt următoarele: emblema Organizației Națiunilor Unite(UN), a Organizației Internaționale a Aviației Civile(ICAO), a Organizației Maritime Internaționale(IMO), a Organizației Meteorologice Mondiale(WMO) și a Organizației Mondiale a Sănătății(WHO). Știind că Pământul este plat autoritățile au bănuit întotdeauna că dincolo de zidurile înalte de gheață ale Antarcticii se află noi teritorii. Pe aceste steaguri, embleme și logouri Antarctica nu există. Steagul Organizației Națiunilor Unite este împărțit în 33 de regiuni. 33 este gradul cel mai înalt al masonilor ce se poate acorda numai Maeștrilor Masoni din grupul masonic Scottish Rite of Freemasonry. Organizația Națiunilor Unite este în fapt sediul principal al Ocultei Mondiale. Acest sediu a fost construit pe un teren donat de francmasonul cu gradul 33, John Davison Rockefeller Jr.( 29.01.1874 – 11.05.1960). Maeștrii Masoni cu gradul 33 sunt considerați iluminați și devin membri ai grupului Iluminații.
Numeroase expediții au fost organizate pentru a atinge regiunea polară din sud, de a pune piciorul pe Antarctica și de a construi colonii pe acest continent. Între anii 1946-1947 a avut loc sub patronajul S.U.A. operațiunea Highjump(OpHjp) care a rezultat în cea mai mare expediție pornită spre Antarctica. Această operațiune a început în luna august 1946, a fost organizată de amiralul mason Richard E. Byrd și a fost cofinanțată de casa Rockefeller. La această operațiune a participat o armada formată din 5.000 de oameni, 13 nave maritime și 26 de aeronave. La întoarcerea în patrie amiralul Richard E. Byrd a oferit interviuri televizate în care destăinuia faptul că dincolo de Polul Sud se află un continent mai mare decât America de Nord. Datorită faptului că el a spus mai mult decât a trebuit, el a fost internat în spital și ucis la comanda fraților lui masoni mai mari.
Activitatea din Antarctica este reglementată de Tratatul Antarcticii și de circa alte 200 de acorduri adiționale semnate de mai multe state ale lumii, inclusiv România. Articolele Tratatului Antarcticii prezintă obiective strategice excelente, ca spre exemplu acela ca Antarctica să fie întotdeauna utilizată în scopuri pașnice și în folosul întregii omeniri. Dintr-o experiență istorică foarte vastă orice om cunoaște faptul că tot ceea ce autoritățile formulează în scris, tratate sau legi, e praf în ochii oamenilor.
Există multe indicii care afirmă că explorarea Antarcticii este puternic limitată de necesitatea de a deține o autorizație și de personalul militar din Antarctica. Vești, ce nu se pot confirma din surse independente și competente, spun că turismul pe cont propriu este practic interzis în Antartica, că zborurile private și neautorizate pe deasupra Antarcticii sunt interzise și că cercetătorii independenți care au încercat să exploreze Antarctica, precum norvegianul Jarle Andhøy(n. 23.10.1977) și echipajul său, ar fi fost amenințați cu violența, arestați sau chiar uciși. Conform acestor indicii autoritățile pregătesc o încercuire a umanității prin amplasarea de baze militare pe teritoriul circular care înconjoară planeta noastră, numit Antarctica, pentru a împiedica în viitorul apropiat o emigrare în masă a oamenilor spre noile teritorii ce se află dincolo de Antarctica.
Cea mai gravă situație pentru autorități este aceea în care oamenii aflați în sclavie părăsesc teritoriul pe care ele îl controlează și emigrează spre noi teritorii deoarece, în acest caz, oamenii care se auto-intitulează a fi autorități vor trebui să muncească ei înșiși pentru a se putea întreține ceea ce ar fi o situație dezastruoasă pentru ei ținând cont de faptul că aceștia nu au muncit niciodată. Superbogații lumii și-au construit deja reședințe, noi reședințe se află în construcție, pe noile teritorii ce se află dincolo de Antarctica.
Ei călătoresc spre aceste teritorii cu ajutorul rachetelor, al avioanelor și al mijloacelor de transport pe uscat. Rachetele RSRM(= Reusable Solid Rocket Motor and Solid Rocket Boosters) cu echipaj la bord construite de NASA sunt constituite dintr-un orbital, care este în fapt un avion, și din tuburi în care se găsește un carburant solid.
Aceste rachete sunt reutilizabile. Ele sunt lansate și se ridică la o altitudine foarte mare, tuburile cu carburant sunt deconectate și așa-zisul orbital, care este în fapt un avion, zboară cu propriile motoare spre noile teritorii. Acest lucru se observă din faptul că aceste rachete nu se înalță direct în sus pentru a ieși din atmosfera terestră, ci la un moment dat cotesc în jos. Autoritățile „științifice” spun că rachetele cotesc pentru a urma curbura Pământului. Curbura Pământului nu există deoarece Pământul este plat. Rachetele cotesc pentru a imprima avionului direcția spre noile teritorii. Uneori superbogații lumii doresc să se deplaseze spre noile teritorii de pe Antarctica. Pe lângă alte scopuri, bazele din Antarctica servesc drept stații intermediare pentru transportul spre noile teritorii.
Unii oameni se întrebă:
„De ce oare Stăpânii Lumii distrug sau permit distrugerea planetei noastre? De ce sunt otrăvite aerul, apa și solul? De ce se distrug pădurile? Aceste lucruri îi va afecta și pe ei!”
Răspunsul la această întrebare este foarte simplu. Stăpânii Lumii dețin reședințe pe teritorii ce se găsesc dincolo de Antarctica unde există aer, apă și pământ de o calitate excelentă. Lor nu le pasă de ce se întâmplă pe planeta noastră. Superbogații Lumii folosesc planeta noastră ca pe o mină de suprafață și de adâncime, din care extrag cu ajutorul oamenilor și al roboților materiile prime necesare lor, și ca pe un loc de producție. Oamenii sunt sclavii lor.
Etimologie, Definiții și Explicații
Deoarece toate teoriile referitoare la Pământ și la spațiul cosmic oferite de autorități sunt false, noțiunile din cadrul acestor teorii au semnificații greșite. În consecință, mă văd nevoit să redefinesc aceste noțiuni astfel încât ele să corespundă realității. În acest capitol îți ofer noile semnificații ale noțiunilor ce apar în această lucrare și explicații de bază pentru a înțelege fenomenele la care mă refer.
Toate informațiile care vin din antichitate ne spun că Pământul este plat și imobil. Oamenii din antichitate dețineau o știință foarte avansată și se bazau pe dovezile livrate de simțurile lor. În prezent, în epoca noastră care poate fi considerată epoca minciunii, oamenii sunt convinși că Pământul ar fi un sferoid turtit la poli care execută diverse rotații, nu pentru că ei ar putea aduce explicații bazate pe simțurile și observațiile lor în favoarea acestei presupuneri bizare, ci pentru că „știința” actuală i-a îndoctrinat încă de mici să creadă că numai termenii ei abstracți și falși ar fi reali și nimic din ceea ce este evident percepțiilor umane nu ar fi adevărat.
Limba română prezintă caracteristicile unei limbi foarte vechi. Toată știința de calitate provine din textele antice. Cu cât textele sunt mai vechi cu atât informațiile lor sunt mai consistente d.p.d.v. științific. Deoarece termenii românești sunt foarte vechi, ei sunt foarte consistenți. Consistența lor rezidă în faptul că ei exprimă caracteristicile fundamentale ale fenomenului la care se referă.
. În limba română, cuvântul „Pământ” este înrudit cu termenul latin „pavimentum” care înseamnă „pământ bătătorit și nivelat”, „pardoseală cu lespezi sau mozaic”, „pavaj”, „podea”, „drum pietruit”, „loc neted”, „bătătură”. Toate aceste noțiuni din urmă descriu în mod foarte exact planeta în care locuim. Planeta noastră nu este un sferoid aplatizat la poli, așa cum afirmă paradigma oficială, ci este perfect plată atunci când înlăturăm atât formele de relief precum munții, dealurile și văile cât și crusta de suprafață a Pământului. Termenul de „Pământ” înseamnă suprafața infinită și plată care are o crustă complexă, iar deasupra acestei cruste se află apă sub formă de ape curgătoare și stătătoare și relieful planetei pe care supraviețuiesc viețuitoare. Mai multe detalii despre forma mai precisă a Pământului vei afla în cele ce urmează.
. Termenul de „planetă” este format din rădăcina „plan” și sufixul diminutival „eta”. În consecință și acest termen afirmă faptul că planeta noastră este în principiu plană și nu un sferoid turtit la poli, așa cum afirmă comunitatea autodenumită a fi științifică, dar care în realitate este științifistă. Științifismul este un conglomerat de teorii false și abstracte, de semiadevăruri și minciuni. Termenul de „planetă” înseamnă un teritoriul de pe Pământ. Acest teritoriul are forma aproximativă de cerc. În mijlocul acestui cerc se află un punct magnetic. Deasupra acestui punct magnetic se învârte un obiect ceresc denumit Soare. Pe Pământ numărul planetelor crește și descrește încontinuu.
. Paradigma oficială, i.e. comunitatea autodenumită ca fiind științifică, spune că planeta noastră ar fi un sferoid aplatizat la poli care s-ar învârti în jurul axei sale astfel încât un punct de pe suprafața Pământului aflat la ecuator ar avea viteza medie de 1.675 km/h(viteza sunetului = 1.224 km/h), că axa Pământului s-ar învârti și ea în jurul unei axe verticale ce intersectează axa Pământului la jumătatea ei ceea ce face ca Pământul să se învârte ca un titirez ce a pierdut întrucâtva din viteza sa, că Pământul ar efectua o mișcare de rotație în jurul Soarelui cu o viteză orbitală medie de 110.000 km/h, că întregul Sistem Solar s-ar învârti în jurul centrului galactic cu viteza de 828.000 km/h și că galaxia noastră, Calea Lactee, s-ar învârti în jurul axei sale cu o viteză orbitală medie de 220 km/h și s-ar deplasa cu o viteză de 2,15 milioane de km/h în direcția constelației Hidra.
. În această lucrare modelul Pământului descris de paradigma oficială îl voi numi modelul globular sau teoria globulară, iar modelul real îl voi numi modelul plat, imobil și infinit. În paranteză doresc să adaug faptul că termenul de „globaliști” se referă atât la comunitatea care susține teoria globulară cât și la forța globalistă formată din oamenii puternici ai planetei ce au o agendă comună cu care încearcă să implementeze o dictatură globală pe acest Pământ. Atât cei ce susțin teoria globulară cât și cei care doresc o dictatură globală sunt în fapt aceiași oameni.
. Astronomii globaliști ne spun că planeta noastră ar fi un sferoid turtit la poli care are o circumferință medie de 40.041,47 km ceea ce înseamnă că înclinarea curburii Pământului este de 8 cm pentru primul kilometru, 32 de cm pentru al doilea kilometru, 72 cm pentru al treilea km și așa mai departe conform regulii: ridică la pătrat numărul de kilometri dintre observator și ținta observată, după care înmulțește rezultatul cu 8. Această teorie a astronomilor globaliști nu este în conformitate cu realitatea deoarece această presupusă înclinare a curburii este total eronată atât pe sol cât și pe apă și de aceea nu se ține cont de ea nici în construcția canalelor, tunelurilor și căilor ferate, nici în navigația nautică și nici în navigația aeronautică.
. Suprafața tuturor apelor stătătoare, precum lacuri, mări și oceane, este plană și toate canalele, tunelurile și căile ferate sunt construite fără a se ține seama de presupusa convexitate sau curbură a Pământului. Lumina farurilor portuare pot fi văzute la distanțe atât de mari încât ele nu ar trebui să poată fi văzute, dacă Pământul ar fi sferoidal, din cauza curburii Pământului. Piloții de avioane nu înclină în mod constant botul avionului pentru a urma presupusa curbură a Pământului Sferoidal pentru a se menține la altitudinea dorită.
. Atmosfera terestră este formată din troposferă, stratosferă, mezosferă, termosferă și exosferă. Exosfera este stratul atmosferic aflat la cea mai înaltă altitudine unde atmosfera se subțiază și se contopește cu un spațiu numit de oamenii de „știință” spațiul interplanetar. Spațiul „interplanetar” este spațiul din interiorul sistemului nostru solar și se sfârșește la granița acestuia după care se întâlnește cu spațiul interstelar. Mai sus de spațiul „interplanetar” se află spațiul interstelar. Spațiul „interplanetar” și cel interstelar formeză spațiul cosmic.
Termenul de „atmosferă” este format din două cuvinte și anume din grecescul „atmos”, care înseamnă „vapori”, și din cuvântul „sferă”. În consecință, termenul de „atmosferă” înseamnă „învelișul gazos de formă sferică ce înconjoară Pământul”. Toate celelalte substraturi atmosferice sunt și ele privite ca fiind niște sfere. Există multe alte cuvinte ce au ca terminație cuvântul „sferă” precum: ozonosferă, biosferă, magnetosferă, hidrosferă, ecosferă, litosferă, ionosferă, noosferă, fotosferă, termosferă, cromosferă, etc. Te rog să observi în primul rând că toate aceste fenomene descrise de termenii de mai sus sunt fenomene ce se extind pe o suprafață spațială foarte mare, de obicei ele se extind pe o suprafața de dimensiuni terestre sau chiar mai mari. Oamenii au impresia că toate aceste fenomene descrise prin termenii de mai sus ar fi sferice. Acesta este motivul pentru care termenii de mai sus se termină cu cuvântul „sferă”. Oamenii au impresia că aceste fenomene sunt sferice datorită faptului că ochii lor conțin o lentilă, denumită cristalin, care are proprietatea de a transforma în cercuri formele foarte distanțate de ochii lor. După ce ochii le transformă în cercuri, mintea le interpretează a fi sfere. Chiar și dispozitivele care prelungesc simțul vizual al omului precum telescopul conțin lentile. Aceste lentile au același efect ca și lentila aflată în ochiul uman și anume acela de a transforma obiectele distanțate sau traiectoriile acestor obiecte în entități circulare. Dacă te uiți la un avion care zboară în linie dreaptă și tot timpul la aceeași altitudine și care se află la distanță foarte mare față de tine vei observa că el apare la linia orizontului și va efectua o curbă ascendentă după care va efectua o curbă descendentă și va dispărea cu toate că el, în fapt, zboară în linie dreaptă. Traiectoria dreaptă a avionului este transformată în curbă de lentila ochiului. Dacă te afli într-un tunel lung care are o intrare de formă pătrată, forma intrării se va transforma într-un cerc dacă te vei depărta de intrare.
Dacă privești o roată dințată de la depărtare vei observa că dinții roții dispar și vei vedea numai un cerc. Dacă vei privi un obiect elipsoidal de la mare distanță acesta va apărea a fi rotund. Această experiență o poți simula pe computer. Desenează cu ajutorul unui program grafic o elipsă albă pe un fundal negru. Este bine ca eclipsa să fie albă și fundalul să fie negru pentru a vedea mai bine elipsa. Micșorează elipsa cu ajutorul lupei. Vei observa că atunci când elipsa se micșorează ea are tendința de a se transfoma într-un cerc. Deoarece gradul de micșorare al elipsei cu ajutorul unui program grafic este mult mai mic decât gradul cu care se micșorează obiectele aflate la distanțe de dimensiuni terestre sau cosmice, transformarea elipsei într-un cerc o poți vedea mai bine dacă elipsa are forma mai apropiată de cea a unui cerc.
. Pământul Plat.
Sintagma „pământul plat” înseamnă că suprafața Pământului este plată dacă ignorăm relieful format din munți, vulcani, văi, etc., dacă ignorăm valurile mărilor și cele ale oceanelor și mai ignorăm crusta complexă a Pământului. Ignorăm toate acestea deoarece dimensiunile lor în raport cu dimensiunile planetei noastre și ale Pământului sunt nesemnificative.
. Polul Sud și Polul Nord
Pe Pământul Plat Polul Nord este centrul magnetic al Pământului și se găsește în centrul geometric al Pământului. Forma Pământului Plat, văzută de sus, este asemănătoarea cu aceea a unui cerc. Polul Sud nu există pe Pământul Plat sub formă de punct geografic. Așa-numitul Pol Sud este în fapt zidul gigantic de gheață al Antarcticii.
. Busola
Busola maritimă este un instrument fără sens și imposibil de a fi utilizat pe un Pământ de formă sferoidală. Pe un Pământ cu suprafață plată Polul Nord este aflat în centru, sub steaua Polaris, în timp ce Polul Sud este format din totalitatea punctelor aflate pe circumferința exterioară a Pământului Plat. În cazul Pământului Plat, busola maritimă indică Nordul și Sudul în mod simultan. Pe un Pământ sferoidal acest lucru este imposibil. În acest caz planul pe care se mișcă acele busolei trebuie întotdeauna să fie perpendicular cu linia formată din centrul Pământului și locul în care se află busola. În consecință, pe latitudinile aflate în apropierea ecuatorului acele busolei nu vor indica nici Nordul și nici Sudul, ci vor indica înclinat înspre cer. Pe ecuator va fi și mai grav. Acele busolei vor fi paralele cu axa Pământului și vor indica înspre cer.
. Dacă eliminăm relieful format din munți, dealuri și văi și complexa crustă a Pământului, Pământul nu are nicio curbură și nicio convexitate și este perfect plat. Soarele, Luna și stelele se învârtesc în jurul unui Pământ imobil, exact în modul în care percepem acest fapt. Polul Nord este centrul magnetic al Terrei. Soarele se mișcă deasupra Pământului pe o traiectorie spiralată aflată pe suprafața unui trunchi de con cu baza mare aflată deasupra Tropicul Capricornului și baza de sus aflată deasupra Tropicul Racului. Când urcă pe trunchiul de con, viteza Soarelui devine din ce în ce mai mică, iar când coboară viteza lui devine din ce în ce mai mare. Mișcarea circulară de pe orizontală produce ciclul zi-noapte, în timp ce mișcarea verticală în sus și în jos produce anotimpurile.
. Paradigma oficială afirmă faptul că eclipsele de Soare sunt datorate trecerii Lunii prin fața Soarelui, iar eclipsele de Lună ar fi rezultatul alinierii Soarelui, a Pământului și a Lunii pe o singură linie, iar Pământul s-ar afla în mijloc și ar obtura Luna. Astronomii antici, dar și observările astronomice recente, ne spun însă cu totul altceva și anume faptul că eclipsele se datorează ocultării Soarelui și a Lunii de către corpuri cerești neiluminate. Oamenii de știință, în speță cei de la NASA, se mândresc cu faptul că ei pot prezice eclipsele, iar oamenii cred că această prezicere s-ar baza pe parametrii modelului globular ceea ce duce la concluzia că modelul globular ar fi cel corect. Adevărul este că oamenii de „știință” folosesc modele antice pentru a calcula eclipsele și că în aceste modele nu există parametri specifici ai modelui globular. În consecință prezicerea eclipselor nu are de a face cu modelul globular și deci nu este o dovadă a faptului că modelul globular ar fi corect.
. Majoritatea marinarilor care navighează pe oceanele lumii nu folosesc niciodată trigonometria sferică, ci trigonometria plană. Folosirea trigonometriei sferice pentru a naviga a condus de multe ori la naufragiu.
. Oamenii raționali cred că Lacul Razelm este plan, însă astronomii sistemului ne spun că nu trebuie să ne încredem în ochii noștri deoarece acest lac, ca și alte lacuri, mări și oceane de pe planetă, este bombat deoarece el se află pe o planetă aproape sferică. Mirabile dictu!
. Antarctica este un zid gigantic de gheață care menține oceanele lumii pe suprafața formată din circumferința sa exterioară. Un Pol Sud, aflat în punctul de jos al unui presupus Pământ Sferoid, nu există. Diferite anomalii și deosebiri între Artica și Antartica dovedesc faptul că Pământul nu este un sferoid.
. Soarele de la Miezul Nopții din Artica dovedește faptul că Soarele se învârte deasupra planetei noastre. În Antarctica nu există Soarele de la Miezul Nopții. Pe timpul verii arctice, în perioada 22-25 iunie, începând cu latitudinea nordică de 66 grade și 33 de minunte și de la o altitudine înaltă, poți observa un fenomen cunoscut sub denumirea „Soarele de la Miezul Nopții” care constă din observarea pe timp de trei zile a Soarelui. Soarele de la Miezul Nopții răsare pe data de 22 iunie și rămâne pe cer timp de 3 zile(= 72 ore). El se ridică încet și coboară la fiecare 12 ore, ceea ce determină trei „amurguri” și trei „răsărituri” strălucitoare fără ca Soarele să dispară sub linia orizontului. Astronomii globaliști ne spuneau că planeta noastră s-ar învârti în jurul axei sale și în jurul Soarelui. Această fostă teorie o putem denumi „Terra fără precesie”. Mișcarea de precesie este o mișcare în care un corp se învârte în jurul axei sale, iar axa sa se învârte în jurul unei alte axe. Această mișcare se aseamănă cu mișcarea unui titirez ce se învârte și a pierdut întrucâtva din viteză astfel încât el nu se mai învârte numai în jurul axei sale ci efectuează și o mișcare datorată mișcării de rotație a axei sale în jurul alte axe. În cazul teoriei „Terra fără precesie”, Soarele de la Miezul Nopții din Artica nu s-ar putea vedea de la o latitudine nordică mai mică de 89 grade căci ar trebui să privești mulți kilometri prin Pământ. El se vede însă chiar și de la o latitudine nordică de 66 grade. Pentru ca teoria astronomilor globaliși să rămână în picioare, acești astronomi au modificat teoria lor astfel încât să prevadă faptul că Soarele de la Miezul Nopții din Artica este vizibil de la o latitudine nordică de 66 grade. În acest fel a apărut teoria pe care o putem numi „Terra cu precesie” în care axa planetei noastre ar fi înclinată față de verticală cu un unghi de 23,5 grade și s-ar învârti atât în jurul axei sale cât și în jurul axei verticale. În cazul teoriei „Terra cu precesie” Soarele de la Miezul Nopții din Artica ar putea fi văzut de la o latitudine nordică de 66 de grade, însă ar trebui ca și în Antarctica să existe acest fenomen numit „Soarele de la Miezul Nopții”. În Antarctica, însă, nu există Soarele de la Miezul Nopții. Numai pe Pământul Plat este posibil așa ceva. Pe Pământul Plat Soarele stă întotdeauna deasupra Pământului și pe timpul verii, anume în perioada 22-25 iunie, el se apropie foarte mult de Polul Nord. Aceasta este cauza pentru care există fenomenul denumit Soarele de la Miezul Nopții din Artica.
. Soarele și Luna au aceeași mărime și prezintă sincronicități între ele. Teoria globulară presupune că Soarele s-ar afla la distanța de 149.600.000 km. Un Soare aflat la o distanță foarte mare de cam 149.600.000 km nu poate ilumina o întreagă jumătate sferică a unui obiect sferic precum ar fi Luna. Razele solare proiectate pe Lună ar fi în acest caz raze paralele deoarece Soarele s-ar afla la o distanță foarte mare. Aceste raze ar ilumina numai un singur spot aflat în centrul Lunii, deoarece celelalte raze căzute pe suprafață sferică a Lunii ar fi reflectate în jos și în sus astfel încât ele nu ar putea fi văzute de un observator aflat pe Pământ.
. Luna este într-adevăr uneori luminată de Soare, însă are și lumină proprie. Ea este semi-luminescentă și semi-transparentă.
. Astronomia modernă nu a adus vreodată vreo dovadă privind acuratețea teoriilor ei. Comunitatea astronomică internațională și agențiile spațiale din lume sunt controlate de francmasoni. Agenția spațială NASA este sediul central al agențiilor spațiale din lume. Termenul „nasa” înseamnă „a înșela în stil mare” în limba ebraică. Pe emblema acestei agenții spațiale se află stele și o limbă de șarpe. Traducerea simbolisticii aceastei embleme este următoarea: „a înșela în stil mare oamenii despre Univers” sau „a înșela în stil mare oamenii despre astronomie”.
. Omul nu a fost pe Lună. Aselenizarea și amartizarea au fost farse puse în scenă pe Pământ de francmasoni. Presupușii sateliții artificiali plasați pe orbita Pământului și presupusele stații spațiale nu există. Toate filmele și imaginile agenției „spațiale” NASA în care apar: telescopul spațial Hubble, stația spațială ISS, planete etc. sunt în fapt imagini generate la computer. Unele imagini cu „astronauții” care plutesc într-un spațiu nongravitațional sunt create prin folosirea de cabluri de care sunt legați „astronauții”, altele sunt făcute în avioane numite Zero-G ce zboară pe o curbă parabolică, iar altele într-un bazin mare cu apă din Texas, numit Neutral Buoyancy Laboratory, în care se simulează non-gravitația.
Pământul Plat, Imobil și Infinit
Pământul este plat, imobil și infinit. El este continuu în spațiu.
Expresia „Pământ plat” se referă la suprafața Pământului, ignorând formele de relief precum munții, vulcanii, dealurile, văile, mișcările ondulatorii de la suprafața apei și crusta de la suprafața Pământului.
Crusta de la suprafața Pământului este, în general, înclinată astfel: la ecuator are înălțimea cea mai mare și descrește spre poli. Acesta este motivul pentru care majoritatea râurilor de pe emidiscul sudic se scurg spre sud, în timp ce cele de pe emidiscul nordic se scurg spre nord. Există unele curgeri de apă care se află pe emidiscul sudic și se scurg spre nord, iar altele care se află pe emidiscul nordic și se scurg spre sud. Aceste curgeri de apă se află pe o crustă cu înclinare specifică ce conduce la gura de vărsare a acelei curgeri de apă. Dacă Pământul ar fi perfect plat, apa s-ar aduna în jurul izvorului de scurgere, însă nu se va scurge sub formă se șuvoi, ca spre exemplu sub formă de fluviu. În consecință, pe Pământ se află o crustă, iar pe această crustă se află relieful planetar.
Pământul este plat.
Paradigma oficială, i.e. comunitatea autodenumită ca fiind științifică, spune că planeta noastră ar fi un sferoid aplatizat la poli cu o rază de cam 6.373 km. Pentru a înțelege faptul că Pământul este plat și nu un sferoid aplatizat la poli, este bine să înțelegem diferența dintre o verticală pe Pământul Plat și o verticală pe Pământul Sferoidal. Pentru a defini cele două verticale și a le exprima în mod geometric trebuie să idealizăm Pământul Plat și Pământul Sferoidal și să transformăm aceste două entități într-un plan și într-o sferă.
Fie dat planul P și verticala V. Punctul de intersecție dintre verticala V și planul P este punctul I. Verticala V este perpendiculară pe toate dreptele de pe planul P ce trec prin punctul I. În mod generalizat spus, o dreaptă V este verticală pe un plan dacă este perpendiculară pe cel puțin două drepte de pe acel plan care trec prin punctul de intersecție al dreptei V cu acel plan.
Pe o sferă toate dreptele ce trec prin centrul sferei sunt verticalele sferei respective. Observă că verticala B este înclinată pe spate față de verticala A, iar verticala D este înclinată în față și lateral față de verticala A!
Dacă Pământul ar fi un sferoid, ar trebui ca obiectele de pe sol, de pe apă și din aer aflate la distanțe mari precum clădirile, catargele vaselor, baloanele cu aer cald aflate în aer etc. să apară înclinate. Acest lucru nu a fost remarcat vreodată, ceea ce rezultă că Pământul este plat. Unghiul de înclinare al unui obiect față de verticala locului în care te afli îl poți afla astfel:
r = raza Pământului = 6.373 km
d = distanța măsurată pe sol până la obiectul observat
α = unghiul de înclinare față de verticala locului în care te afli
α = d/r
Chiar și la unghiuri mici de înclinare, înclinarea obiectelor aflate pe sol, pe apă sau în aer ar trebui să fie vizibile deoarece raza Pământului este mare, iar înclinarea unui unghi este din ce în ce mai pronunțată cu cât te îndepărtezi de vârful unghiului respectiv. Pe Pământul Sferoidal vârful unghiului de înclinare se află în centru.
Calculul înălțimii ascunse de curbura Pământului Sferoidal
Suprafața apelor stătătoare, spre exemplu suprafața lacurilor, a mărilor și a oceanelor de pe Pământul Sferoidal trebuie să fie convexă și deci orice parte a acestui Pământ trebuie să fie un arc de cerc. De la apogeul fiecărui arc de cerc trebuie să existe o curbură cu o cădere(= decădere = declinație) de 8 cm pentru primul km, de 32 de cm pentru cel de-al doilea km, de 72 cm pentru cel de-al treilea km ș.a.m.d., regula fiind că decăderea este rezultatul înmulțirii lui 8 cu pătratul distanței exprimate în km. Această regulă trebuie schimbată după 1.600 km. Următoare imagine explică acest lucru.
Să aflăm formula de calcul a decăderii pe care o mai putem numi și înălțimea ascunsă de curbura Pământului Sferoidal, în cazul în care ochii observatorului se află la o anumită înălțime!
Date de pornire presupuse:
-Pământul este sferic
-Raza Pământului are lungimea de 6.373 km
Să presupunem că ne aflăm în punctul A de pe suprafața Pământului Sferoidal. Să presupunem că în punctul D se află un obiect înalt. Dacă obiectul este mai puțin înalt decât înălțimea h1, nu mai putem vedea obiectul datorită curburii Pământului Sferoidal. Dacă obiectul este mai înalt decât înălțimea h1, partea obiectului de la sol până în punctul E nu o vom vedea. Dorim să aflăm înălțimea ascunsă DE = h1 pentru a face anumite experimente prin care să vedem dacă Pământul are curbură sau nu.
C = centrul Pământului
CA = CF = CD = r = raza Pământului
AB = h = înălțimea de la sol până la ochii observatorului
BE = d = distanța dintre observator și obiectul de observat
BF = d1
FE = d2
ED = h1 = înălțimea ascunsă de curbura Pământului
Cunoaștem elementele h și d. Dorim să aflăm înălțimea ascunsă de curbura Pământului h1. Îl putem afla pe h1 folosind triunghiurile dreptunghice CBF și CEF. În primul pas îl aflăm pe d1 din triunghiul dreptunghic CBF.
(r + h)² = r² + d1² =>
r² + h² + 2rh = r² + d1² =>
d1² = r² – r² + h² + 2rh =>
d1² = h² + 2rh =>
În al doilea pas îl aflăm pe h1 din triunghiul dreptunghic CEF.
(r + h1)² = r² + d2² =>
r² + h1² + 2rh1 = r² + d2² =>
h1² + 2rh1 – d2² = 0
Aceasta este o ecuație algebrică de gradul doi. Îl aflăm pe h1 extrăgând rădăcina din această ecuație.
Cu ajutorul acestei formule putem calcula înălțimea ascunsă de curbura Pământului Sferoid pentru a face experimente prin care să aflăm dacă într-adevăr Pământul are curbură sau este plat. Această formulă este valabilă pe un Pământ Sferoidal fără atmosferă. Pământul, însă, are o atmosferă, iar această atmosferă curbează lumina, datorită refracției, în funcție de temperatură, de umezeală și de presiune. Pentru a înțelege în mod experimental ce înseamnă refracția ai nevoie de o lupă mare, de o foaie de hârtie și de o bandă adezivă. Pe foaia de hârtie desenează sau tipărește imaginea unor clădiri înalte văzute de la distanță mare. Lipește această hârtie vertical pe masă astfel încât fundamentul clădirii să fie la nivelul mesei și hârtia să se afle la distanță față de marginea mesei de la care dorești să privești imaginea de pe hârtie.
După aceasta lipești mânerul lupei de marginea mesei astfel încât marginea mesei să acopere întrucâtva lupa. Dacă te depărtezi de lupă astfel încât să vezi tot timpul partea de sus a clădirilor vei observa cum „clădirile” se vor mări și marginea mesei va acoperi porțiunea de jos a clădirilor.
Lupa a simulat straturile atmosferice din depărtare care acționează ca o lupă. Distanța dintre tine și lupă a simulat straturile atmosferice din apropiere care nu acționează ca o lupă. În consecință, partea de jos a clădirilor privite de la distanță mare nu dispar datorită curburii Pământului Sferoidal, ci datorită refracției atmosferice.
Indicele de refracție variază, însă în condiții atmosferice normale el este de cam 8%. Luarea în calcul a indicelul de refracție complică lucrurile deoarece aflarea lui este foarte greoaie. Dacă am lua în considerare indicele de refracție, înălțimea ascunsă ar fi mai mare decât în cazul în care nu îl luăm în calcul și deci luarea lui în considerație este defavorabilă teoriei globulare. Ca știutori ai faptului că Pământul este plat suntem generoși în gândire și facem un favor teoriei globulare prin ignorarea indicelul de refracție. În consecință, formula de mai sus poate fi folosită pentru a afla înălțimea ascunsă de curbura Pământului Sferoidal.
Samuel Birley Rowbotham (1816–1884) a fost un inventator și un scriitor englez care a scris cartea „Zetetic Astronomy: Earth Not a Globe” (= Astronomia Zetetică: Pământul Nu e un Glob) sub pseudonimul „Parallax”. Pentru a scrie această carte el a studiat Pământul timp de decenii.
Termenul „zetetic” provine de la verbul „zeteo” din limba greacă care înseamnă „a examina” sau „a cerceta”. În greaca veche cuvântul „zetetic” a devenit un termen tehnic ce desemna străduința de a cunoaște prin cercetare și investigație.
În cartea sa, Samuel Birley Rowbotham prezintă mai multe experimente pe care le-a făcut și prin care a demonstrat că Pământul este plat și nu sferoid. Mai jos îți prezint trei exemple dintre aceste experimente.
Experiment 1
În comitatul Cambridgeshire din Anglia se află un râu artificial, care în fapt este un canal, numit „Old Bedford”. Acest râu are o lungime mai mare de 32 km și curge în linie dreaptă printr-o parte a luncii denumite „Bedford Level”. Apa acestui râu este mai tot timpul staționară și liniștită. Pe întreaga sa lungime el nu este întrerupt de nicio ecluză și de niciun zăgaz. De aceea acest râu este din toate privințele foarte corespunzător scopului de a constata dacă el este convex și de a afla eventual mărimea convexității sale.
O barcă cu un steag ce se afla la 90 cm față de nivelul apei a fost trimisă să navigheze de la un loc numit „Welney Bridge” până la altul numit „Welche's Dam”. Cele două locuri se găsesc la distanța de 6 mile(≈ 9,65 km) unul de celălalt. Observatorul a stat în apă cu un telescop bun. Distanța dintre ochii observatorului și nivelul apei nu a fost mai mare de 8 inci(≈ 20,32 cm).
În cazul în care Pământul ar fi fost un sferoid apa râului ar fi trebuit să fie cu 6 picioare(≈ 1,82 m) mai înaltă în centrul arcului cu lungimea de 6 mile(≈ 9,65 km) decât cele două locuri: Welney Bridge și Welche's Dam. Ochii observatorului s-au aflat la 8 inci(≈ 20,32 cm = 0,2032 m) deasupra nivelulului apei. Să calculăm distanța aproximativă până linia de orizont cu formula:
d = distanța în km până la linia de orizont
h = înălțimea de la sol până la ochi măsurată în metri
d ≈ 3,57 x 0,4507 ≈ 1,6093 km ≈ 1 milă
Distanța până la linia de orizont este distanța dintre observator și punctul de tangență dintre suprafața apei și linia vizuală. După acest punct de tangență suprafața apei ar fi trebuit să coboare sub acest punct cu 16 picioare(≈ 4,88 m) și 8 inci(≈ 0,20 m) la sfârșitul restului de distanță de 5 mile( ≈ 8,05 km). Înălțimea de decădere a apei(= înălțimea ascunsă) o afli cu formula: 8 x 5² ≈ 200 inci(≈ 5,08 m).
Curba AB reprezintă arcul de cerc format de convexitatea apei de pe Pământul Sferoidal. Linia (L) reprezintă linia vizuală și este tangentă la arcul de cerc AB în punctul de contact T. Distanța dintre punctul de contact T și ochii observatorului aflat în punctul A este de o milă(≈ 1,60 km). Distanța dintre punctul de contact T și barca aflată în punctul B este de 5 mile(≈ 8,04 km). Pentru a afla înălțimea ascunsă de curbura Pământului Sferoid, i.e. pentru a afla nivelul la care se află barca față de suprafața apei, ridicăm 5 la pătrat și rezultatul îl multiplicăm cu 8 inci(≈ 20,32 cm): 25 x 8 = 200 inci(≈ 508 cm = 5,08 m). Înălțimea ascunsă este de 5,08 m și deci barca trebuie să se afle la 5,08 m sub nivelul apei din punctul T. Steagul a avut înălțimea de 3 picioare(≈ 0,91 m) și deci trebuia să se afle la cam 13 picioare(≈ 4,17 m) sub nivelul liniei vizuale (L).
Steagul și barca au fost în mod clar vizibile tot timpul pe tot parcursul străbătut de barcă. Concluzia a fost că nivelul apei nu decade niciun pic de la linia vizuală. Din acest experiment rezultă faptul că suprafața unei ape stătătoare nu este convexă și deci Pământul nu poate fi sferoidal. De aici rezultă faptul că Pământul este plan. Suprafața apei arată ca în imaginea de mai jos. Nivelul apei este orizontal și paralel cu linia vizuală.
Experiment 2
De-a lungul margini apei, în același canal, au fost amplasate 7 steaguri la distanța de o milă(≈ 1,60 km) unul față altul. Steagurile au fost aranjate astfel încât vârful fiecărui steag a fost la o distanță de 5 picioare(≈ 1,52 m) față de suprafața apei. În apropierea ultimului steag din această serie de steaguri a fost fixată o vergea ce purta un steag cu o suprafață de 3 picioare pătrate(≈ 0,2787 m²). Vârful de sus al acestei vergele se afla la distanța de 8 picioare(≈ 2,44 m) față de nivelul apei. Marginea de jos a acestui steag se afla pe linia marginii de sus a celorlalte steaguri precum în imaginea de mai jos.
Privind printr-un telescop bun pe deasupra și în lungul șirului de steaguri, din punctul A spre punctul B, linia vizuală se află de-a lungul marginii de jos a steagului mare din punctul B. Altitudinea punctului B față de nivelul apei din punctul D a fost 5 picioare(≈ 1,52 m), iar altitudinea telescopului din punctul A față de nivelul apei din punctul C a fost de 5 picioare(≈ 1,52 m). Toate steagurile intermediare au avut aceeași altitudine. Deoarece suprafața apei reprezentată în desen prin linia CD a fost echidistantă de linia vizuală AB, iar AB a fost o linie dreaptă rezultă faptul că CD a fost paralelă cu AB și deci și CD este o linie dreptă. Altfel exprimat, suprafața apei, CD, a fost absolut orizontală pe distanța de 6 mile(≈ 9,65 km). Dacă Pământul ar fi un sferoid seria de steaguri s-ar fi aflat pe o curbă precum în imaginea de mai jos.
În acest caz, deoarece suprafața apei reprezentată prin curba CD ar fi fost bombată, fiecare steag intermediar s-ar fi aflat sub linia vizuală reprezentată de linia AB. Primul și al doilea steag ar fi determinat linia vizuală AB, iar al treilea steag ar fi trebuit să fie 8 inci(≈ 20,32 cm) mai jos decât cel de-al doilea. Al patrulea steag ar fi trebuit să fie 32 inci(≈ 81,28 cm) mai jos decât cel de-al doilea. Al cincilea steag ar fi trebuit să fie 6 picioare(≈ 1,82 m) mai jos decât cel de-al doilea. Al șaselea steag ar fi trebuit să fie 10 picioare(≈ 3,04 m) și 8 inci(≈ 20,32 cm) mai jos decât cel de-al doilea. Al șaptealea steag ar fi trebuit să fie 16 picioare(≈ 4,87 m) și 8 inci(≈ 20,32 cm) mai jos decât cel de-al doilea. Vârful ultimului și celui mai mare steag, fiind mai înalt cu 3 picioare(≈ 0,91 m) decât steagul mic, ar fi trebuit să fie 13 picioare(≈ 3,96 m) și 8 inci(≈ 20,32 cm) sub linia vizuală din punctul B. Curbura unui Pământ Sferoid ar fi necesitat ca steagurile aflate sub linia vizuală să nu poată fi văzute.
Datorită faptului că steagurile au putut fi văzute rezultă faptul că teoria globulară este o simplă teorie care nu se susține pe dovezi reale și este o invenție a unor minți abstracte și neștiutoare. Aceste două experimente au fost făcute de Samuel Birley Rowbotham în vara anului 1838.
Experiment 3
Un teodolit bun a fost amplasat pe țărmul de nord al canalului în mijlocul distanței dintre Welney Bridge și Old Bedford Bridge. Această distanță are o lungime de 6 mile(≈ 9,65 km). Linia vizuală a teodolitului calat pe orizontală se află pe altitudinea liniei BB.
Fiecare punct B se află la o distanță de 3 mile(≈ 4,82 km) de punctul T. În cazul în care Pământul ar fi sferoid fiecare punct B ar trebui să fie la distanța de 6 picioare(≈ 1,82 m) sub linia vizuală așa cum este reprezentat în figura de mai jos.
Punctele B se află însă pe linia vizuală ceea ce înseamnă că Pământul nu are niciun grad de curbură. Altfel spus, Pământul este plat.
Dacă te afli pe puntea unei ambarcațiuni maritime, pe vârful unui stâlp, pe vârful unui munte sau în nacela unui balon cu aer cald și te uiți în depărtare, suprafața solului și cea a apei apar ca un plan vast înclinat ce se înalță peste tot în jurul tău, din ce în ce mai înclinat cu cât depărtarea crește, până când atinge linia orizontului. Dacă te ridici la o înălțime mai mare sau dacă cobori la o înălțime mai mică, linia orizontului se ridică sau se coboară și ea rămânând tot timpul la nivelul ochilor observatorului. Ai impresia că te găsești în centrul unui amfiteatru uriaș. Ai impresia că te găsești într-o concavitate ale cărei margini se extind, dacă te ridici la o înălțime mai mare, sau se contractă, dacă te cobori de la înălțimea respectivă.
În cartea „A System of Aeronautics”, John Wise(24.02.1808 – 28.09.1879) un aeronaut balonist american spune următoarele:
„Concavitatea aparentă a Pământului văzută din balon. Planisfera vizibilă de dedesupt descrie un cerc perfect, aș putea să o denumesc mai degrabă o concavo-sferă, deoarece am atins o înălțime de la care Pământul capătă o aparență de cavitate sau concavitate – o iluzie optică care crește pe măsură ce te îndepărtezi. La cea mai mare altitudine pe care am atins-o, care a fost de cam o milă și jumătate(n.a. 1,5 mile ≈ 2,4 km), pământul din jurul meu părea a avea un aspect sau o formă ca aceea făcută prin împreunarea marginilor a două sticle de ceas și balonul pare a fi în cavitatea centrală pe toată durata zborului la acea altitudine.”
Imaginea de mai jos arată această aparență.
AB reprezintă cerul. CD reprezintă suprafața Pământului. HH reprezintă linia orizontului. Dedesuptul balonului suprafața CD pare a fi concavă și pare a se ridica spre linia orizontului HH unde pare a se uni cu cerul. Linia orizontului se află întotdeauna la nivelul ochilor observatorului. Ea se ridică sau se coboară odată cu ochii observatorului. Dacă suprafața Pământului ar fi fost convexă, așa cum se presupune a fi în paradigma oficială, linia orizontului nu s-ar afla întotdeauna la nivelul ochilor observatorului, ci ar coborî din ce în ce mai mult cu cât balonul se ridică mai mult în aer așa cum rezultă din figura de mai jos.
Pământul este imobil.
Paradigma oficială, i.e. comunitatea autodenumită ca fiind științifică, spune că planeta noastră ar fi un sferoid aplatizat la poli care s-ar învârti în jurul axei sale astfel încât un punct de pe suprafața Pământului aflat la ecuator ar avea viteza medie de 1.675 km/h(viteza sunetului = 1.224 km/h), că axa Pământului s-ar învârti și ea în jurul unei axe verticale ce intersectează axa Pământului la jumătatea ei ceea ce face ca Pământul să se învârte ca un titirez ce a pierdut întrucâtva din viteza sa, că Pământul ar efectua o mișcare de rotație în jurul Soarelui cu o viteză orbitală medie de 110.000 km/h, că întregul Sistem Solar s-ar învârti în jurul centrului galactic cu viteza de 828.000 km/h și că galaxia noastră, Calea Lactee, s-ar învârti în jurul axei sale cu o viteză orbitală medie de 220 km/h și s-ar deplasa cu o viteză de 2,15 milioane de km/h în direcția constelației Hidra.
Într-o oră stelele se rotesc pe cer cu 15 grade. În decurs de 24 de ore ele execută o rotație completă. Prin fotografierea cu expunere îndelungată a stelelor se obțin traseele stelelor care sunt întotdeauna cercuri concentrice. Traseele stelelor din emisfera nordică sunt întotdeauna cercuri concentrice, iar în centrul acestor cercuri se află Steaua Polară. Dacă Pământul ar executa o mișcare atât de complexă ca cea descrisă de paradigma oficială ar însemna ca Steaua Polară să execute toate mișcările Pământului în oglindă pentru a se menține întotdeauna în aceeași poziție, iar celelalte stele ar trebui să execute, pe lângă mișcările în oglindă ale Pământului și mișcarea circulară respectivă.
A.E. Skellam ne informează despre următorul experiment făcut în Anglia și care demonstrează că rotația axială a Pământului nu există. Un tun robust de fontă a fost amplasat cu gura țevii în sus. Chiulasa tunului a fost înfiptă bine în nisip până la gaura de detonare. La chiulasă a fost amplasat o bucată de fitil.
Tunul a fost încărcat cu exploziv și cu o ghiulea sferică. Țeava tunului a fost minuțios testată cu un fir cu plumb pentru ca ea să fie perfect îndreptată pe direcția verticală. Fitilul a fost aprins în punctul D, iar operatorul s-a retras într-o baracă. Explozia a avut loc, iar ghiuleaua a fost detonată în direcția AB. După treizeci de secunde ghiuleaua a căzut pe direcția BC pe Pământ. Distanța dintre punctul C și punctul A în care se afla tunul a fost de numai 8 inci(≈ 20,32 cm). Acest experiment a fost făcut de mai multe ori și câteodată ghiuleaua a căzut chiar în gura tunului. Cea mai mare abatere față de punctul A, în care se afla tunul, a fost mai puțin de 2 picioare(≈ 0,60 m). Timpul mediu de zbor și de cădere al ghiulelei au fost de 28 secunde.
În consecință, solul pe care a fost amplasat tunul nu se mișcă din poziția sa pe durata celor 28 secunde, timp în care ghiuleaua s-a aflat în aer. Paradigma oficială a comunității astronomice spune că Pământul s-ar învârti dinspre vest înspre est cu o viteză de cica 600 mile(≈ 965,60 km) pe oră pe latitudinea pe care se află Anglia. Dacă acest lucru ar fi adevărat s-ar întâmpla în conformitate cu ceea ce am reprezentat în figura din partea dreaptă a imaginii de mai sus. Ghiuleaua expulzată de tun pe direcția AC va fi afectată de momentul mișcării Pământului în direcția AB și va urma traseul pe direcția AD. În acest timp Pământul se va învârti axial astfel încât tunul se va afla în poziția B. În acest moment ghiuleaua va începe să se deplaseze în jos. Pe durata deplasării în jos a ghiulelei, tunul se va deplasa în poziția S datorită rotației axiale a Pământului, iar ghiuleaua va pica în punctul B care se va afla la o distanță considerabilă față de punctul S. Perioada medie în care ghiuleaua se află în atmosferă a fost de 28 de secunde: 14 secunde a urcat și 14 secunde a coborât. Dacă înmulțim acest timp cu presupusa viteză de rotație a Pământului rezultă o distanță de 8.400 de picioare(≈ 2.560 m = 2,560 km). Ghiuleaua a căzut însă întotdeauna la numai câțiva inci(1 inci ≈ 2,54 cm) de gura tunului. Rezultatul acestui experiment arată în mod ireproșabil că Pământul nu are nicio mișcare de rotație și că este imobil.
Astronomii globaliști, adică cei ce propagă teoria globulară, explică experimentul de mai sus în felul următor:
„Gravitația face ca atmosfera Pământului să fie atrasă de Pământ astfel încât atmosfera se mișcă sincron cu mișcarea axială de rotație a Pământului. Atmosfera trage după sine ghiuleaua în mișcarea sa de rotație astfel încât ghiuleaua stă practic în permanență, atât la propulsarea ei în aer cât și la căderea ei, aproximativ pe direcția țevii tunului.”
Presupunerea ca o ghiulea grea de tun să fie trasă de atmosfera Pământului pe o distanță de 2,560 km și cu o sincronicitate atât de mare încât ea să cadă în apropierea imediată a tunului și uneori chiar în gura tunului este la fel de absurda ca și teoria globulară a astronomilor globaliști.
În cazul tragerii cu tunul în direcțiile est și vest distanța dintre tun și locul de cădere al ghiulelei este întotdeauna aceeași. Dacă pământul s-ar învârti dinspre vest spre est cu o viteză ecuatorială de 16.744 km/h ar trebui că ghiuleaua trasă în direcția est, deci în direcția presupusei rotații a Pământului, să cadă la o distanță considerabil mai mare de tun decât ghiuleaua trasă spre vest, deci în direcția opusă presupusei mișcări axiale a Pământului. În fapt, indiferent de direcția în care se trage cu tunul, indiferent dacă se trage în est, vest, sud sau nord, ghiuleaua cade întotdeauna la distanțe aproximativ egale. Pentru acest caz astronomii globaliști nu mai au nicio explicație. În timpul Războiului Crimeii dintre anii 1853 și 1856 tematica conexiunii dintre focul de artilerie și rotația Pământului a fost aprins dezbătută de militari, oamenii de știință, filozofi și politicieni. Iată ce scria primul ministru britanic, lordul Palmerston, ministrului de război, lordului Panmure, în data de 20.12.1857:
„Aceasta este o cercetare care va fi importantă și în același timp ușor de făcut. Aceasta este dacă rotația axială a Pământului are vreun efect asupra curbei de zbor a ghiulelei. Se presupune că aceasta are acest efect și de aceea ghiuleaua zboară împinsă de praful exploziv pe o direcție dreaptă din gura tunului, iar ghiuleaua nu urmează rotația Pământului în același fel precum atunci când ea stă în repaos pe suprafața Pământului. Dacă aceasta este așa, ghiuleaua trasă în direcție meridională, adică direct spre sud sau spre nord, ar fi probabil să devieze spre vestul obiectului țintă deoarece pe timpul zborului acel obiect s-ar deplasa spre est întrucâtva mai repede decât ghiuleaua trasă. Testarea poate fi făcută cu ușurință în orice loc în care există un cerc liber cu o rază de o milă sau mai mult. Un tun poate fi amplasat în centrul acestui cerc și detonat în mod alternativ înspre nord, sud, est și vest cu încărcături egale pentru a se certifica dacă la fiecare tragere ghiuleaua zboară aceeași distanță.”
Au avut loc mai multe experimente de acest fel care au arătat că proiectilele trase în direcții diferite zboară distanțe aproximativ egale. Aceasta arată faptul că Pământul nu se mișcă.
Cele mai rapide avioane de pasageri din istoria omenirii au fost Concorde și Tupolev TU-144. Concorde a atins 2.2 Mach (de 2,2 ori mai rapid decât viteza sunetului), iar Tupolev TU-144 a atins 2.0 Mach. Aceste avioane de pasageri au fost scoase din uz și nicun avion comercial de pasageri din ziua de astăzi(2017) nu mai atinge viteza sunetului. Paradigma oficială a astronomilor globaliști spune că Pământul se învârte împreună cu atmosfera sa dinspre vest înspre est astfel încât un punct de pe suprafața Pământului aflat la ecuator ar avea viteza medie de 1.675 km/h(viteza sunetului = 1.224 km/h).
După cum observăm, conform acestei teorii, care în paranteză fie spus nu a fost niciodată dovedită, Pământul s-ar învârti dinspre vest înspre est cu o viteză mai mare decât sunetul.
Dacă ar fi așa niciun avion comercial de pasageri din această lume nu ar putea să zboare dinspre vest înspre est deoarece a zbura înspre est înseamnă să zbori în sensul rotației Pământului și dacă zbori cu o viteză mai mică decât viteza de rotație a Pământului nu vei putea avansa niciodată. Cu toate acestea avioanele comerciale de pasageri zboară înspre est cu o viteză mai mică decât viteza sunetului și ajung la destinație. Rotația Pământului există numai în imaginația nebună a astronomilor globaliști.
Pământul este infinit. Deasupra Pământului se află straturile atmosferice care împreună formează atmosfera terestră. Deasupra atmosferei terestre se găsește atmosfera gazoasă a spațiului cosmic. O caracteristică interesantă și uluitoare a Pământului Infinit este faptul că, indiferent în ce direcție te uiți, chiar dacă te uiți la cer, te uiți în direcția Pământului și dacă te uiți deasupra orizontului ai putea vedea Pământul dacă ai înlătura atmosfera terestră și cea gazoasă a spațiului cosmic. În următoarele rânduri îți explic acest lucru. Imaginează-ți că te afli pe Pământ într-o zonă în care în fața ta nu se află nimic pentru a obtura linia orizontului. Această zonă se poate afla pe o câmpie, într-un deșert sau pe malul unei ape mari precum o mare sau un ocean. De la tine și până la linia orizontului vei vedea Pământul sub formă de câmpie, dacă te afli pe o câmpie, sub formă de nisip, dacă te afli în deșert, sau sub formă de apă, dacă te afli pe țărmul unei ape întinse și mari. Deasupra liniei orizontului vei vedea cerul, iar cerul nu este altceva decât atmosfera terestră și atmosfera gazoasă din spațiul cosmic. Distanța aproximativă până la linia orizontului se poate calcula cu formula următoare:
d = distanța în km până la linia orizontului h = înălțimea de la sol la ochi măsurată în metri de la nivelul mării (nivelul mării este considerat nivelul zero) Pentru un obsevator aflat la nivelul mării ai cărui ochi se află la înălțimea de 1,70 față de sol, distanța până la orizont este de aproximativ 4,7 km. Pentru un observator aflat pe vârful muntelui Everest, deci pentru un observator aflat la înălțimea de cam 8,84 km deasupra nivelului mării, distanța până la linia orizontului va fi de 336 km. Imaginează-ți că te uiți la un punct ce se află puțin deasupra orizontului. În momentul în care te vei urca la o înălțime mai mare acest punct se va afla pe Pământ. În consecință, în momentul în care te-ai uitat la punctul ce se află deasupra orizontului, deci la un punct de pe cer, te-ai uitat de fapt în direcția Pământului.
Mai exact spus, te-ai uitat atât în direcția Pământului cât și în direcția cerului deoarece de la linia orizontului Pământul se contopește cu cerul. În consecință, în orice direcție te uiți, chiar și dacă te uiți la cer, direcția aceea duce atât spre cer cât și spre Pământ. Pentru a înțelege și mai bine acest lucru îți voi da un alt exemplu. Imaginează-ți că te afli din nou în locul în care poți vedea linia orizontului fără ca ceva să-ți obtureze linia orizontului. Uită-te în jos la picioarele tale, după care uită-te la sol din ce în ce mai departe de picioarele tale pe direcția perpendiculară cu linia orizontului până când atingi cu privirea linia orizontului. Vei observa că pentru a ajunge să privești înspre orizont, va trebuie să ridici privirea din ce în ce mai mult. Altfel spus, pământul care se găsește între tine și linia orizontului pare a fi înclinat în mod ascendent de la picioarele tale spre linia orizontului. La linia orizontului Pământul își continuă ascensiunea sa, însă nu mai poate fi văzut datorită obturării lui de atmosfera terestră și de atmosfera gazoasă a spațiului cosmic. Această este o caracteristă a Pământului Infinit de a părea a fi oblic și ascendent în depărtare.
Dacă privești pe distanță mică în jurul locului unde te afli, Pământul pare a fi plat. Această aparență coincide cu realitatea. Dacă te uiți în jurul tău pe distanță mare și înspre linia orizontului Pământul pare a fi înclinat în mod ascendent înspre linia orizontului. Datorită acestor două aspecte ai impresia că te găsești într-o formă concavă. Această experiență este mai greu de făcut pe Pământ deoarece nu este chiar așa de ușor să găsești un loc în care în zona de la tine până la linia orizontului și de jur împrejurul tău să nu se găsească nimic care să obtureze linia orizontului pentru a observa acest fenomen. Acest fenomen îl observi însă foarte bine dacă te găsești în largul mărilor sau al oceanelor. Îl mai poți observa foarte bine dacă te găsești în aer, spre exemplu într-un balon cu aer cald. Toți cei care au călătorit cu un balon cu aer cald au avut senzația că Pământul este concav datorită faptului că Pământul pare că este înclinat în mod ascendent pe distanța dintre observator și linia orizontului. Iată câteva relatări ale unor aeronauți baloniști.
Iată ce scria ziarul cotidian „London Journal” în ediția sa din data de 18.07.1857:
„Principala trăsătură caracteristică a unei imagini dintr-un balon aflat la o altitudine considerabilă a fost altitudinea orizontului care rămâne practic la nivelul ochilor la o altitudine de două mile(n.a. 2 mile ≈ 3,22 km) făcând ca Pământul să apară concav în loc de convex și să se îndepărteze pe timpul ascensiunii rapide în timp ce orizontul și balonul par a fi staționare.”
În cartea „The Great World of London”, Henry Mayhew(25.11.1812 – 25.07.1887) scrie următoarele:
„Un alt efect curios al ascensiunii aeriene a fost faptul că Pământul, când ne aflam la cea mai mare altitudine, apărea în mod indiscutabil concav, apărând ca un vas întunecat gigantic mai degrabă decât o sferă convexă așa precum am fi așteptat în mod firesc să-l vedem... Orizontul apărea să fie întotdeauna la nivelul ochilor noștri și părea să se înalțe până când în cele din urmă altitudinea liniei circulare de contur a câmpului de vizibilitate a devenit atât de evidentă încât pământul capăta aspectul anormal de a fi mai degrabă o entitate mai mult concavă decât una convexă.”
În ediția ziarului săptămânal britanic „The Leisure Hour” din data de 21.05.1864 meteorologul, astronautul balonist și astronomul englez James Glaisher(07.04. 1809 – 07.02. 1864) scria următoarele:
„Planul Pământului oferă și o altă iluzie călătorului aerian căruia îi apare ca o suprafață concavă și care cuprinde cu privirea linia orizontului ca pe un cerc neîntrerupt și crește, în relație cu cavitatea semisferei concave precum cadrul umbrei a unei sticle de ceas răsturnată, la nivelul ochilor observatorului indiferent la ce înălțime se află acesta. Atmosfera albastră de deasupra îl închide pe acesta precum semisfera analogă răsturnată.”
Misterele Stelelor
Ce vedem dacă ne uităm deasupra orizontului?
Conform „științei” actuale noi vedem entități izolate precum: Soarele, Luna, planete, stele care ar fi niște sori foarte mari și nebuloase. Ceea ce numesc oamenii de „știință” a fi planete, stele și nebuloase sunt, însă, cu totul altceva decât ceea ce ni se spune de către acești oameni. Pentru a înțelege foarte bine acest lucru trebuie să știm anumite informații foarte importante. În rândurile de mai jos îți voi destăinui aceste informații care îți vor dezvălui misterul ce se ascunde în spatele acestor entități pe care oamenii le numesc planete, stele și nebuloase. Citește, te rog, aceste informații foarte atent!
. Deasupra orizontului putem vedea numai entități luminate. Entitățile neiluminate nu le putem vedea, chiar dacă ele se află pe cer. Acesta este motivul pentru care partea neiluminată a Lunii nu se poate vedea și în locul ei vedem albastrul cerului.
Corpurile neiluminate nu se pot vedea pe cer datorită straturilor atmosferice dense care se află între observator și aceste corpuri și care le acoperă în întregime. Straturile atmosferice, fiind foarte dense, acoperă corpul respectiv făcându-l să dispară ochilor noștri. Pentru a înțelege mai bine acest lucru voi folosi un exemplu din pictură. Imaginează-ți că pe o pânză pictezi cerul albastru. După ce termini de pictat cerul, pictezi un obiect rotund de forma Lunii în negru. Pentru a simula staturile atmosferice care există între tine și Lună vei trage cu pensula un strat albastru peste Lună. După ce acest strat se usucă, vei aplica un nou strat albastru în același mod și tot așa mai departe. La un moment dat Luna va dispărea sub straturile albastre și nu se va mai vedea decât cerul. La fel se întâmplă și în realitate. Straturile atmosferice ce există între tine și obiectul ceresc respectiv nu permit percepția vizuală a obiectul respectiv, în cazul în care obiectul ceresc respectiv nu este luminat. Reține acest punct important: pe cer se pot vedea numai entitățile luminate, indiferent dacă este zi sau noapte.
. Pe cer vedem numai entități sub formă de cercuri mai mari, cercuri mai mici și puncte luminoase, însă punctul este și el un cerc, chiar dacă el este un cerc foarte mic. Cercurile mai mari sunt denumite a fi planete, cercurile mai mici sunt denumite a fi stele, iar o acumulare de puncte foarte mici este denumită a fi o nebuloasă. În consecință, noi vedem numai cercuri pe cer ce sunt izolate între ele prin spații negre foarte mari.
. Înțelegerea succintă a modului de funcționare a simțului vizual este și ea importantă în acest context. Omul percepe vizual formele din jurul său prin intermediul ochiului și al creierului. Lumina reflectată de forma vizualizată intră prin corneea, apoi prin pupila și apoi prin cristalinul ochiului pentru ca în final imaginea inversată să se formeze pe o membrană denumită retină. Această imagine este convertită în semnale electrice și trimisă la creier pentru a o interpreta. Unele imagini sunt ușor de interpretat, altele sunt foarte greu de interpretat. Spre exemplu, forma unui copac se poate interpreta foarte repede. Orice om înțelege imediat la ce se uită în momentul în care vede un copac. O stea, însă, este foarte greu de interpretat pentru cineva care nu știe ce înseamnă această formă. Omul obișnuit crede că steaua este un soare gigantic îndepărtat, nu pentru că el însuși a înțeles acest lucru, ci pentru faptul că altcineva i-a spus acest lucru. Steaua nu este însă nicidecum un soare gigantic, ci ea este cu totul altceva, după cum vom vedea mai departe.
. Cristalinul ochiului este o lentilă biconvexă. Lentilele transformă obiectele foarte distanțate în obiecte circulare. Imaginează-ți că te afli într-un tunel a cărui intrare este o deschizătură de formă pătrată. Dacă te îndepărtezi îndeajuns de intrarea tunelului vei observa că această intrare a căpătat o formă circulară. Un alt exemplu! Imaginează-ți că ai un disc zimțat și îl îndepărtezi din ce în ce mai mult de tine. La un moment dat zimții vor pare că dispare și discul va deveni rotund.
. Chiar și mișcările rectilinii sunt transformate de cristalinul ochiului în mișcări aparent circulare. Imaginează-ți că urmărești traiectoria unui avion care zboară tot timpul la aceeași altitudine, în linie dreaptă și care trece pe deasupra ta. În momentul când apare la orizont avionul pare că se deplasează pe o traiectorie circulară ascendentă până în clipa când a atins un punct maxim, după care el pare că se deplasează pe o traiectorie circulară descendentă, cu toate că acest avion zboară tot timpul în linie dreaptă și paralel cu pământul. Reține: obiectele aflate la distanțe foarte mari sunt transformate de ochiul uman întotdeauna în obiecte circulare.
. Există două tipuri de lumini: lumină emisă și lumină reflectată. Lumină emisă este spre exemplu lumina unei flăcări de lumânare, iar lumină reflectată este lumina care vine de pe suprafața unui corp luminat de o altă sursă de lumină. Printr-o lumină emisă nu poți privi, indiferent cât de slabă este lumina respectivă. Nu poți privi nici măcar printr-o flacără de lumânare. Lumina reflectată de o suprafață îți arată detalii de pe acea suprafață. Există un corp ceresc care poate atât emite cât și reflecta lumină: Luna. Când Luna este luminată de Soare, suprafața ei reflectă lumina Soarelui și astfel poți vedea detalii de pe suprafața Lunii ce au forme de cratere, șanțuri, etc. Când Luna emite lumină, căci ea este auto- și semi-luminiscentă, nu poți vedea aceste detalii. Uneori o parte din suprafața Lunii este iluminată de Soare și, în același timp, cealaltă suprafață emite lumină.
. Oamenii de „știință” ne spun că în spațiul cosmic ar exista o densitate și o presiune foarte mică astfel încât în el ar exista aproape un vacuum aproape perfect. Acest vacuum aflat în spațiul cosmic se presupune a fi mult mai aproape de vacuum perfect decât orice vacuum obținut pe cale artificială. Linia Karman, care se află la o altitudine de cam 100 km măsurată de la nivelul mării de pe Pământ, ar fi granița dintre atmosfera terestră și spațiul cosmic. În consecință, această linie ar delimita vacuumul din spațiul cosmic de atmosfera terestră. După cum știm, însă, vacuumul obținut în laborator se obține într-un spațiu închis denumit cameră de vacuum care este izolat perfect de mediul exterior. Linia Karman, însă, nu poate izola perfect presupusul vacuum din spațiu cosmic de atmosfera terestră. În spațiul cosmic nu există vacuum, ci o atmosferă gazoasă. Această atmosferă gazoasă are diferite densități. Unele părți sunt foarte dense ceea ce face ca de pe Pământ acestea să pară negre, altele sunt mai puțin dense ceea ce face ca prin ele să se vadă lumină.
.Deasupra Pământului se află atmosfera terestră, deasupra atmosferei terestre se află atmosfera cosmică, iar deasupra atmosferei cosmice se află Focul Veșnic. Atmosfera cosmică este formată din gaze. Prin spațiile cu densitate foarte mică ale atmosferei cosmice pătrunde lumina și căldura Focului Veșnic. Soarele este în fapt căldura și lumina Focului Veșnic care pătrunde printr-un spațiu cu densitate foarte mică pe care îl voi numi structura solară. Acest Foc Veșnic este alimentat de hidrogenul care vine din Pământ. Între anii 1970-1989 fostul URSS a produs o gaură de foraj, în cadrul unui proiect științific, cu adâncimea de 12.262 de metri în peninsula Kola. În cadrul forajului de la Kola oamenii de știință au constatat că noroiul extras din acea gaură era plin cu hidrogen. În consecință, hidrogenul izvorăște din pământ. Hidrogenul este cel mai ușor element chimic și este ușor inflamabil. De aceea, el se poate ridica încontinuu de la sol trecând prin straturile atmosferice terestre și prin atmosfera cosmică ajungând în spațiul Focului Veșnic în care se aprinde și alimentează în acest mod Focul Veșnic. Focul Veșnic este alimentat și de oxigen. Acest oxigen vine, ca și hidrogenul, de pe pământ. Hidrogenul joacă rolul de combustibil pentru Focul Veșnic, iar oxigenul întreține arderea Focului Veșnic.
. Pământul este imobil, plat și infinit. O caracteristică a Pământului Imobil, Plat și Infinit este faptul că locul pe care te afli pare a fi plat, această aparență coincide cu realitatea, și dacă te uiți în depărtare înspre linia orizontului el pare că se înclină în mod ascensional înspre linia orizontului unde se contopește cu atmosfera.
. Nadir și Zenit
Linia Nadir-Zenit este o linie perpendiculară pe Pământ care trece prin axa verticală a observatorului. Nadirul este punctul de intersecție dintre verticala observatorului și Pământ. El se află exact sub observator. Zenitul este punctul de intersecție dintre verticala observatorului și linia cerească. Nadirul și Zenitul sunt puncte diametral opuse.
Să vedem acum ce anume percepem vizual atunci când ne află în spațiul cosmic și ne uităm în direcția Pământului. Spațiul cosmic începe cam la altitudinea de 100 km. Teoretic vorbind, pentru a putea vedea planeta noastră de sus, în cazul în care ea ar fi un sferoid cu diametrul de 12.742 km, ne trebuie altitudinea de cam 15.000 km. Să presupunem că ne aflăm la o altitudine cuprinsă între 15.000 - 30.000 km. Ne aflăm în spațiul cosmic în care se află gaze și este foarte întuneric. Suprafața gazoasă din fața noastră nu are aceeași densitate peste tot, ci unele zone sunt mai dense, alte mai puțin dense. Prin zonele dense ale atmosferei cosmice lumina pătrunde foarte greu sau deloc, în timp ce prin zonele mai puțin dense lumina pătrunde într-o cantitate mai mare sau mai mică. Dinspre Pământ vine lumină.
Din anumite zone ale Pământului lumina va fi mai intensă, din alte zone lumina va fi mai slabă, iar din alte zone nu va veni deloc lumină. În cazul în care dinspre Pământ vine lumină, nu vom putea vedea absolut deloc solul sau apa de pe Pământ deoarece nu poți să pătrunzi cu privirea prin și dincolo de lumină. Nu poți pătrunde cu privirea nici măcar prin cea mai slabă lumină cum ar fi flacăra unei lumânări. În cazul în care de pe Pământ nu vine lumină nu vom putea vedea absolut deloc solul sau apa de pe Pământ.
În cazul în care vine lumină de pe Pământ vom vedea suprafețe mai mari sau mai mici. Doar atât și nimic mai mult! Aceste suprafețe de lumină, mai ales în cazul celor mari, vor avea nuanțe de lumină mai mult sau mai puțin intensă sau de umbră mai mult sau mai puțin accentuată. Datorită faptului că ochiul uman transformă entitățile aflate la distanțe mai în cercuri mai mari sau mai mici, vom vedea numai cercuri de lumină mai mari sau mai mici. Cercurile de lumină vor semăna cu planetele de pe cer. În consecință, vom vedea exact ceea ce vedem de pe Pământ atunci când privim noaptea cerul senin. Așa-zisele planete de pe cer, nu sunt corpuri solide, ci sunt lumini ce provin de exosfera teritoriilor îndepărtate ce se afla pe Pământ.
Să revenim pe Pământ!
Să ne amintim faptul că pentru ființa umană aflată pe un Pământ Infinit, Pământul pare că se înclină încontinuu înspre linia orizontului. Datorită faptului că Pământul este infinit, el continuuă dincolo de linia orizontului. În consecință, indiferent de direcția în care ne uităm pe cer de pe Pământ noi ne uităm în același timp atât la cer cât și la Pământ. Dacă te uiți la cer, dacă ai îndepărta atmosfera terestră a planetei noastre, dacă ai îndepărta atmosfera gazoasă a spațiului cosmic și dacă ai avea un telescop cu care ai putea vedea la mare distanță ai putea vedea regiunile îndepărtate ale Pământului. Așa-zisele planete de pe cer nu sunt entități sferice și izolate, ci sunt lumini sub formă de suprafețe luminoase ce provin de pe exosfera unor teritorii îndepărtate ale Pământului. Aceste lumini se pot vedea deoarece ele trec prin spațiile cu densitate gazoasă mică a spațiului cosmic și ajung la noi. Pentru a înțelege în mod experimental faptul că planetele sunt lumini îndepărtate care vin de pe cerul unor teritorii îndepărtate ale Pământului îți propun un experiment. Decupează un disc circular dintr-o bucată de carton. Poți decupa și o altă formă însă am ales un disc circular pentru ca explicația să fie mai simplă. La marginea discului fă o gaură cu diamentrul de cam 1-2 cm. În centrul discului înfige un ac, un bold sau orice altceva care să reprezinte axul discului. Presupun că te afli în natură în plină zi și în fața ta se găsesc: cerul albastru, o pădure îndepărtată, un lac, iar tu stai pe nisip. Ține în mână discul astfel încât gaura să se afle pe verticală, în partea de sus și prin gaură să poți privi cerul. Învârte discul în jurul axului astfel încât să vezi rând pe rând: verdele pădurii îndepărtate, albastrul lacului și culoarea nisipului. Discul reprezintă atmosfera gazoasă a spațiului cosmic. Gaura din disc reprezintă un spațiu cu densitate gazoasă mică din spațiul cosmic. Luminile cerului albastru, ale pădurii, ale lacului și ale nisipului reprezintă luminile atmosferei îndepărtate ale Pământului, mai precis spus ele reprezintă luminile care vin din partea superioară a exosferei Pământului. Acum poți înțelege foarte bine de ce planetele își schimbă culorile și intensitatea lor luminoasă.
Stelele nu sunt sori gigantici, ci lumini sub formă de puncte luminoase ce provin de la Focul Veșnic. Aceste lumini se pot vedea deoarece ele trec prin spațiile cu densitate gazoasă mică a spațiului cosmic și ajung la noi. Acum poți înțelege foarte bine de ce stelele sclipesc, de ce își schimbă culorile și de ce își schimbă intensitatea lor luminoasă. Stele sclipesc, își schimbă culorile și intensitatea luminoasă datorită faptului că atmosfera spațiului cosmic se rotește, lăsând să treacă luminozități diferite prin spațiile cu densitate mică ale spațiului cosmic. Acum poți înțelege foarte bine de ce uneori stelele apar și dispar brusc. Stelele apar și dispar brusc deoarece spațiul cosmic împreună cu atmosfera sa se rotește, iar spațiile cu densitate mică ale spațiului cosmic se ascund în spatele spațiilor cu densitate mare ale spațiului cosmic ceea ce face ca luminile ce vin de pe suprafața superioară a exosferei să nu mai poată fi văzute.
În emisfera nordică centrul de rotație al stelelor se află pe axa Nadir-Zenit și stelele se învârtesc în sens antiorar. În emisfera sudică centrul de rotație al stelelor se află în apropierea liniei orizontului și stelele se rotesc în sens orar. În ambele emisfere traseele stelelor de pe cer sunt circulare. De ce oare se întâmplă acest lucru? Nu uita! Ne aflăm pe Pământul plan și imobil!
În primul rând trebuie menționat faptul că în realitate traiectoria stelelor este circulară, însă noi nu putem vedea traiectoria reală a stelelor deoarece planurile pe care ele se rotesc nu sunt perpendiculare pe linia Nadir-Zenit, ci au diferite înclinații. În consecință, traiectoriile văzute de noi ar trebui să fie eliptice. Pentru a înțelege într-un mod rapid acest lucru imaginează-ți că desenezi, eventual poți chiar să desenezi, pe tavan un cerc. Dacă te afli sunt centrul cercului, atunci vei vedea cercul ca fiind cerc. Mai exact spus, dacă centrul cercului se află pe linia Nadir-Zenit, cercul îl vezi ca fiind cerc. Dacă te distanțezi de cerc și te uiți din nou la el, îl vei vedea ca fiind o elipsă. Mai exact spus, dacă centrul cercului nu se află pe axa Nadir-Zenit, atunci cercul de pe tavan va părea a fi o elipsă. În consecință, noi ar trebui să vedem traseele stelelor de pe cer ca niște elipse. Noi, însă, nu vedem elipse pe cer, ci cercuri datorită faptului că ochiul transformă aceste elipse în cercuri.
Ne amintim de faptul că o elipsă privită de la distanță mare pare a fi un cerc. Acum urmează un lucru foarte interesant!
Dacă privești bine traseele stelelor vei observa că ele nu efectuează o traiectorie complet circulară, deci nu efectuează un arc de cerc de 360 de grade, ci efectuează mai mult sau mai puțin de un sfert de cerc, mai mult sau mai puțin de o jumătate de cerc, mai mult sau mai puțin de trei sferturi de cerc. După ce și-au efectuat traiectoria ele dispar. Acest fenomen se întâmplă datorită faptului că stelele se învârt în zone atmosferice ale spațiului cosmic ce au densități diferite. În momentul când densitatea atmosferică a spațiului cosmic permite trecerea luminii, noi putem să vedem steaua respectivă. În momentul în care densitatea atmosferică a spațiului cosmic este atât de mare încât ea nu permite trecerea luminii, nu mai putem să vedem steaua respectivă. Steaua se învârte în două zone cu diferite densități, deci o putem vedea numai atunci când densitatea atmosferică a spațiului cosmic este mică. Acesta este motivul pentru care stelele par că nu efectuează întotdeauna o traiectorie circulară completă.
„De ce se rotesc stelele în sens antiorar în emisfera nordică, iar în emisfera sudică ele se rotesc în sens orar?”
Planul de rotație al stelelor nu este întotdeauna paralel cu Pământul. El este înclinat, în majoritatea cazurilor. În momentul în care te afli în emisfera nordică te uiți la partea de sus a planului pe care se rotește steaua respectivă și vezi că ea se învârte în sens antiorar. În momentul în care te afli în emisfera sudică te uiți la partea de jos a planului pe care se rotește steaua respectivă și observi că steaua se învârte în sens invers decât cel din emisfera nordică, adică ea se învârte în sens orar. Pentru a înțelege foarte repede acest lucru, poți tăia dintr-o hârtie o bucată circulară și îți imaginezi că steaua se rotește pe marginile hârtiei. Trasează un arc de cerc cu o săgeată în sens antiorar pe partea de sus a hârtiei. Pe partea de jos a hârtiei trasează un arc de cerc cu o săgeată în sensul de rotație a stelei. Vei observa că pe partea de jos a hârtiei sensul de rotație al stelei va fi cel orar, deci invers aceluia de pe partea de sus a hârtiei.
„De ce centrul în jurul căruia se mișcă stelele și care se află pe linia Nadir-Zenit în emisfera nordică se deplasează în jos înspre linia orizontului, împreună cu traseele stelelor, atunci când ne deplasăm spre emisfera sudică și privim spre nord?”
Din cauza perspectivei. Pentru a înțelege acest fenomen în mod rapid privește o stradă pe marginile căreia se află felinare. Dacă te uiți în depărtare și te afli în mijlocul unei străzi pe marginile căreia se află felinare vei observa că felinarele par a coborî spre sol cu cât sunt mai îndepărtate de tine. Felinarele din apropierea ta se află deasupra capului tău și cu cât felinarele sunt mai îndepărtate cu atât ele par că se apropie de sol. Dacă te afli exact pe Polul Nord vei vedea centrul de rotație al stelelor, care este Steaua Polară, împreună cu trasee lor circulare deasupra ta. În momentul în care te deplasezi înspre emisfera sudică, tu te îndepărtezi de acestea. De aceea ele par că se deplasează înspre linia orizontului ca și felinarele îndepărtate de pe stradă. Cu cât te îndepărtezi de Polul Nord cu atât mai jos apare Steaua Polară pe cer până când atingi latitudinea de 20 de grade punct în care Steaua Polară coboară sub linia orizontului astfel încât ea nu mai poate fi văzută.
„De ce steaua Polaris pare că nu se mișcă!”
Toate stelele se mișcă deoarece cerul se rotește. Cu cât stelele sunt mai sus pe cer, cu atât traiectoria lor pare mai mică. Steaua Polaris este cea mai îndepărtată stea vizibilă, iar traiectoria ei devine foarte mică, respectiv devine un punct imobil.
Se poate vorbi foarte multe despre stele, însă dacă ai înțeles ceea ce am scris mai sus, dacă privești cu atenție mișcarea stelelor și dacă gândești cu o minte clară și lipsită de prejudecăți îți vei putea explica singur toate misterele legate de stele, dar și cele legate de celelalte corpuri cerești. Aceste informații te ajută să explici totul despre stele și despre corpurile cerești deoarece este sunt 100% în conformitate cu adevărul științific.
Motivele Înșelăciunii
Mulți oameni pun o întrebare pertinentă în legătură cu acest subiect și anume:
„De ce susțin ei teoria globulară? Ce avantaje au din acest lucru?”
Datorită faptului că încă nu s-a răspuns în mod consistent la această întrebare voi oferi eu câteva motive în mod succint.
Înainte de a oferi motivele înșelăciunii trebuie să fac o mică introducere. În această lume, după cum am explicat în celelalte lucrări ale mele, există o forță ocultă(ocult = ascuns) care menține umanitatea în sclavie și o controlează. Această forță se ascunde în spatele guvernelor marionetă. Ea este constituită din mai multe grupări secrete. Una dintre cele mai influente grupări secrete este masoneria. Masoneria s-a infiltrat în foarte multe ramuri ale societății noastre. Ea este însă infiltrată și în rândurile comunității astronomice, dar și în agențiile spațiale din întreaga lume. Masoneria, ca și celelalte grupări din cadrul forței oculte, își promovează interesele private și de grup și consideră umanitatea ca fiind inamica ei împotriva căreia trebuie să poarte un război. În război, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să dezinformezi inamicul pentru ca acesta să facă greșeli în urma cărora vei avea avantaje. Agenția spațială NASA este sediul central al agențiilor spațiale din lume. Termenul „nasa” înseamnă „a înșela în stil mare” în limba ebraică. Pe emblema acestei agenții spațiale se află stele și o limbă de șarpe. Traducerea simbolisticii aceastei embleme este următoarea: „a înșela în stil mare oamenii despre Univers” sau „a înșela în stil mare oamenii despre astronomie”
Oamenii care cred în teoria globulară a masoneriei au următoarele dezavantaje:
1. Nu pot dezvolta tehnologii care implică dimensiuni terestre.
. Nu pot construi poduri, tuneluri și nici șine ferate foarte lungi deoarece, dacă iei în calcul curbura Pământului, acestea nu vor funcționa, eventual nu vor funcționa în mod corect. Spre exemplu, o șină ferată curbă nu poate fi traversată de un tren fără a deraia.
. Nu poți naviga pe oceane și mări, eventual vei avea greutăți majore la navigația nautică. Dacă vei folosi trigonometria sferică pentru a naviga ai mari șanse să faci naufragiu sau în cel mai bun caz să te regăsești în afara evaluării locației. Mulți căpitani care au folosit trigonometria sferică au deviat masiv de la cursul lor, iar unii dintre aceștia au făcut naufragiu.
. Nu poți să-ți dezvolți navigația aeronautică pe distanțe mari dacă vei lua în calcul curbura Pământului Sferoidal. Spre exemplu, dacă dorești să construiești un pilot automat pentru un avion și crezi că Pământul este un sferoid va trebui să iei în calcul curbura Pământului și deci va trebui să programezi pilotul automat astfel încât să încline botul avionului în mod progresiv în jos pe toată durata zborului. Dacă pilotul automat va face acest lucru avionul se poate ciocni de munți ceea ce va duce la prăbușirea avionului.
. Nu poți să construiești rachete intercontinentale dacă ții cont de curbura inexistentă a Pământului deoarece va trebui să le construiști în așa fel încât să se încline în permaneță în jos pe toată durata zborului, iar dacă aceste rachete vor face acest lucru ele nu își vor atinge ținta. Singurele țări care și-au putut dezvolta acest tip de rachete au fost țările infiltrate de masoni.
2. Cine crede că Pământul este un sferoid care plutește în spațiul cosmic, acela nu mai are nicio speranță să se elibereze din sclavie deoarece nu are unde să plece. Când oamenii vor înțelege că Pământul este plat, imobil și infinit vor putea crea vehicule superperformante cu care să plece pe alte planete ce se află în apropierea planetei noastre și în felul acesta să devină liberi.
3. Planeta noastră este de cam 10 ori mai mare decât Pământul Sferoidal. Cine nu înțelege acest lucru, acela va fi de acord cu propaganda Stăpânilor Lumii care spune că planeta noastră este suprapopulată și trebuie depopulată prin războaie, vaccinare, eutanasiere și îmbolnăvire. Planeta noastră nu este suprapopulată. În afară de acest lucru există noi teritorii care se pot ocupa în loc să se ucidă miliarde de oameni pentru a depopula această planetă.
Acestea sunt câteva dintre motivele înșelăciunii exprimate în mod succint!
07.08.2017
Autor: Mihail Ispan
