EDUCAŢIE ŞI ÎNVĂŢĂMÂNT: Piloni ai democraţiei
„Am vrut lapte şi am primit sticla cu biberon. Am vrut părinţi şi am primit jucării. Am vrut să învăţ şi am primit note. Am vrut iubire şi am primit pseudo-morală. Am vrut să mă împlinesc ca fiinţă umană şi am primit un job. Am vrut să am un sens în viaţă şi am primit o carieră. Am vrut fericire şi am primit bani. Am vrut să ştiu adevărul şi am primit minciuni. Am vrut speranţă şi am primit frică. Am vrut să trăiesc şi am primit sclavie.”
Cu această mărturie se poate identifica majoritatea dintre noi. Caracterul copiilor este maleabil şi foarte uşor de format, respectiv de deformat. Seminţele, care se însămânţează în copilărie, vor încolţi şi vor face fructe. Educaţia, de obicei falsă primită de la părinţi şi de la sistemul pervers de „educaţie”, va conduce la rezultatele de rigoare. Şcoala urmează sistematica unor idealuri false care sunt reglementate de către stat. Prin trucuri psihologice subtilem copilul, elevul şi studentul este educat pentru a deveni o rotiţă în maşina sistemului politic, economic şi social. Omul este supus controlului sistemului încă din copilărie pentru a-l marca încă de timpuriu cu senzaţia că supunerea faţă de autoritate este un lucru normal. Copii nu sunt învăţaţi la şcoală să fie critici faţă de sistem.
Ei învaţă să stea cuminte în bancă, să se adapteze şi să nu cumva să fie altfel decât majoritatea, să fie cuminţi şi să nu contrazică autoritatea. Numai atunci când copilului îi este confiscată spontaneitatea, creativitatea şi inteligenţa naturală, el poate deveni un cetăţean potrivit care să slujească în mod obedient în acest sistem. Dacă înveţi de-a lungul multor ani de zile să memorezi lucruri fără a pune întrebări, atunci vei deveni un adult care nu mai este capabil să discearnă adevărul de minciună. Minciunile cu care suntem bombardaţi în permanenţă sunt cel mai periculos aspect al vieţii noastre şi conduc în cele din urmă la decăderea spirituală şi materială a societăţii în care trăim. Societatea, cum este ea astăzi construită, transformă oamenii în marionetele statului oligarhic.
Şcoala: sursă a îndoctrinării, obedienţei şi violenţei
Dacă probezi ceva nou vei face greşeli. Aceasta este un lucru natural care trebuie exersat până când înveţi să faci un lucru corect. Pentru un copil totul este nou la venirea lui pe lume, de aceea ei fac greşeli, cel puţin din punct de vedere al adultului. Cu toate acestea, copiilor, şcolarilor şi studenţilor nu li se spune şi nu li se arată în mod practic modul de funcţionare al lucrului respectiv ci dimpotrivă ei sunt confruntaţi cu presiunea timpului, cu note şi calificative. Educaţia şi învăţământul individual nu există. Această presiune artificială exercitată asupra şcolarilor elevilor şi studenţilor, deci asupra unor oameni care se regăsesc în faza de dezvoltare a conştiinţei lor, este dăunătoare pentru ei căci lucrurile de valoare, precum formarea unei conştiinţe libere, cer timp. Imediat după ce un copil învaţă să scrie şi să citească, fază în care el se bucură de acest lucru, i se pun note şi calificative. Notele şi calificativele bune sunt de fapt adeverinţe ale unei memorii bune şi ale cuminţeniei. Ele sunt deci indicatori ai îndoctrinării şi ai obedienţei.
Dintre elevii şi studenţii cu note şi calificative bune se recrutează cetăţenii ce trebuie să slujească sistemul deoarece sistemul are nevoie numai de cetăţeni bine îndoctrinaţi şi obedienţi. Notele mediocre şi mici sunt sancţiuni ce se aplică şcolarilor, elevilor şi studenţilor pentru faptul că nu se lasă îndoctrinaţi şi pentru că au un comportament ce denotă un grad mai mare de libertate decât gradul de libertate care este permis de sistem. Probabilitatea ca printre şcolarii, elevii şi studenţii cu note mediocre şi mici să se găsească genii este foarte mare, aşa cum ne arată şi viaţa celor mai mari genii ale omenirii. Este cunoscut faptul că în studenţie Albert Einstein era calificat de profesorii săi ca fiind un student mediocru şi dificil în relaţiile cu profesorii săi. Lista cu astfel de exemple ar putea continua. Multe dintre genii nici măcar nu au studiat. Exemplu: Viktor Schauberger.
Un învăţător sau un profesor nu dispune de calitatea necesară de a recunoşte un geniu. O înţelepciune spune că oamenii geniali par de obicei nebuni. Albert Einstein a spus-o mai direct: „Partea interesantă la oamenii inteligenţi: par nebuni în faţa proştilor.”
Notele şi calificativele slabe se ancorează profund în mentalul copilului provocând în mintea sa sentimentul că el nu este destul de capabil de ceva. Când devine adult acest sentiment este folosit de propaganda politică, economică şi socială, propagandă care de obicei se face prin mass-media. Prin această propagandă i se sugerează adultului că este incapabil să găsească soluţii la problemele societăţii, că este incapabil să înţeleagă fenomenele economice, că este incapabil să se hrănească, în concluzie el trebuie să se lase condus de către politicieni, bancheri şi „experţii sistemului”. Aşadar notele şi calificativele nu aduc nimic bun în procesul de învăţământ şi ar trebui desfiinţate.
O greşeală majoră a educaţiei şi învăţământului actual este interzicerea ştiinţei spirituale şi predarea numai a unor anumite cunoştinţe ştiinţifice şi anume acelora care aduc efecte benefice sistemului. Ştiinţa spirituală este regina tuturor ştiinţelor. Afirmaţiile acestei ştiinţe sunt etern valabile. Ea s-a dezvoltat în urma cercetării spiritului cu ajutorul tehnicilor spirituale care s-a făcut de-a lungul a miilor de ani de către înţelepţi, pustnici, sihaştri şi, în general, de către oamenii care au atins conştiinţa divină. Oamenii spirituali au studiat temeinic legile universului material şi ale celui spiritual obţinând astfel o foarte bună cunoaştere a conexiunilor dintre fenomene. Ei au cercetat legile cosmice, legile şi elementele naturii, viaţa de pe pământ şi forţele ce acţionează în univers. Ei au studiat energiile atât cele din lumea exterioară fiinţei umane cât şi a celor de pe nivelurile spirituale. Unitatea dintre materie şi energie, naşterea universului şi modalităţile de acţiune a forţelor elementare sunt descrise şi explicate cu foarte mare exactitate şi în amănunţime de ştiinţa spirituală. Cu ajutorul ştiinţei spirituale şi a tehnicilor ei, omul poate deveni liber, non-violent şi conştient de sine.
Aceste caracteristici însă nu sunt binevăzute de oamenii sistemului actual, sistem ce se bazează pe manipulare şi violenţă mentală, verbală şi fizică. Faptul că sistemul actual se bazează pe violenţă îl putem observa din metodele de interpretare din cărţile de istorie. Copiilor li se spune întotdeauna că aceia care au jefuit şi au făcut cele mai multe victime au fost învingători sugerându-se astfel faptul că numai prin agresivitate maximă se poate obţine o victorie. Pentru exemplificarea acestui fapt să luăm exemplul lui Decebal.
În cărţile de istorie se spune că în urma războaielor daco-romane dintre anii 101-102 şi 105-106 e.n., Decebal ar fi fost înfrânt de împăratul roman Traian. Deci Traian, romanul care a atacat Dacia spre a o jefui, acela care şi-a condus la moarte mulţi dintre legionarii săi, acela care a ucis mulţi daci, ar fi învingător. Adevărul însă este altul. Prin iscusinţa şi curajul său, Decebal a reuşit să apere ţara sa. În acest fel, romanii nu au putut ocupa decât un relativ mic procent din Dacia ceea ce a făcut ca dacii liberi, prin atacurile lor succesive asupra garnizoanelor romane, să alunge în cele din urmă jefuitorii romani. Începând cu anul 271, armata şi administraţia romană din Dacia sunt retrase şi transferate la sud de Dunăre. Dacă studiem istoria în complexitatea ei ajungem la un adevăr indubitabil şi anume la concluzia că în fapt Decebal este adevăratul învingător. Decebal a luptat pentru neamul său, deci pentru o cauză nobilă, în timp ce armatele romane erau puse pe jefuit şi ucis. Adevăratul învingător este întotdeauna acela ce luptă pentru o cauză nobilă, nu acela ce îşi conduce proprii soldaţi la moarte, ucide şi jefuieşte. Iată adevărul şi modul în care trebuie să li se prezinte copiilor istoria în şcoală!
Pentru a afla motivul pentru care copiilor din şcoală li se prezintă faptul că ucigaşii şi jefuitorii sunt învingători, trebuie să ne întrebăm: „Cui bono?”, cui îi foloseşte acest lucru? Violenţa foloseşte întotdeauna celui mai puternic. Dacă ne uităm pe scena politică mondială observăm acest lucru foarte bine. Cele mai puternice ţări din lume sunt întotdeauna implicate în violenţe, chiar dacă la nivel declarativ aceste ţări propovăduiesc pacea în lume. Membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU sunt cele mai violente ţări din lume. În mod logic ar fi ca aceste ţări să fie excluse din acest consiliu, iar membrii permanenţi să fie ţările cele mai pacifiste. După cum observăm chiar şi pe scena internaţională există regula că cel mai puternic decide. În ţară, statul, care este de fapt condus de oligarhie, este cel mai puternic. El este cel care beneficiază întotdeauna de violenţă.
Se ştie faptul că în cazul manifestaţiilor defavorabile oligarhiei, statul introduce provocatori în rândul manifestanţilor pentru a crea violenţă, deci pentru a crea un motiv de intervenţie a poliţiei şi a jandarmeriei. În felul acesta statul oligarhic scapă de manifestaţiile ce îl deranjează. După cum observăm foarte bine, statul oligarhic este acela care are interesul să introducă ancore de sugestibilitate în rândul tinerilor din şcoală pentru a crea cetăţeni violenţi în gândire, în vorbire şi în faptă. Astfel, se creează cetăţeni care acceptă faptul că numai cel mai puternic şi cel mai violent va fi în stare să decidă şi deci numai acesta poate fi victorios. Se creează un sistem al fricii, al obedienţei şi al violenţei.
Oamenii sunt fiinţe biologice cu personalitate individuală. Asta o poţi constata din vestimentaţia lor individuală, din comportamentul fiecăruia şi din modul lor diferit de a gândi şi a simţi, cu toate că principiile spirituale de fond sunt aceleaşi pentru toţi. Această personalitate unică din interiorul fiinţei umane nu este însă acceptată de către acest sistem materialist care doreşte să facă din cetăţeni individuali nişte marionete ascultătoare. Un general care doreşte să dea o comandă de atac asupra inamicului nu discută niciodată în mod individual cu fiecare soldat în parte despre temerile, despre îndoielile și nici despre obiecţiile pe care le-ar avea soldatul. Ignorarea problemelor individuale ale subordonaţilor creează însă nemulţumire în rândul subordonaţilor.
În cadrul formaţiunilor de cercetaşi, copiii sunt obişnuiţi să se integreze în formaţiuni militare. Mai târziu, când vor fi mari şi vor fi recrutaţi de armată, ei vor accepta acest comportament ca fiind ceva normal. Copiii de astăzi sunt consumatorii de mâine. Cu ajutorul desenelor animate, filmelor pentru copii şi a reclamelor li se trezesc încă din copilărie necesităţi şi li se imprimă comportamente tipice de consumator. Problema este că subordonaţii nu se mai pot simţi ca nişte personalităţi cu voinţă şi viaţă interioară proprie. Prin îmbrăcarea uniformei de soldat i se distruge acestuia individualitatea sa, i se distruge personalitate sa individuală. Prin aceasta, soldatul este manipulat. Industria foloseşte aceleaşi metode, această formă de manipulare fiind intitulată „Corporate Identity”. Politica elitelor de „Gender Mainstreaming” a impus îmbrăcămintea unisex care nu este altceva decât aceeaşi manipulare prin care se urmăreşte distrugerea personalităţii individuale a fiinţei umane în vederea dirijării facile a maselor de oameni. Angajaţii nu trebuie să mai aibă personalitate proprie deoarece asta deranjează manipulatorii. Ei trebuie să reprezinte firma în care muncesc şi trebuie să se identifice cu interesele firmelor şi ale concernelor.
Prin efectuarea pasului cadenţat din armată, soldatul nu mai este o persoană cu nume propriu, cu voinţă proprie şi cu scopuri proprii ci numai „al treilea din stânga” într-o grupă de oameni robotizaţi cu un ţel propriu care este definit de conducătorul grupei. În acest mod, voinţa omului este frântă. La fel este şi în şcoală unde elevii trebuie să stea cuminţi în bancă şi să poarte uniformă şcolară. Copilul învaţă din experienţe proprii şi destăinuie în mod deschis tot ceea ce gândeşte. Unele cunoştinţe rezultate din percepţia sa nu sunt binevenite în societatea noastră: multe absurdităţi de la ora de religie, comportamentul adulţilor, de ce este nevoie să completezi cereri birocratice, de ce nu ai voie să participi la acţiuni şcolare dacă nu ai bani etc. Aceste lucruri nu trebuie ştiute şi nici explicate copilului şi tânărului. Într-o astfel de situaţie, copilul are două posibilităţi pentru a evita confruntarea cu puterea adulţilor. El poate ignora percepţiile sale din cadrul propriilor experienţe şi pentru a putea să se subordoneze autorităţii învăţătorului sau poate gândi în mod liber şi se poate preface că joacă jocul absurd ce i se propune. În momentul în care am învăţat să ignorăm propriile noastre experienţe şi să ne încredem în aşa-zişi experţi s-a creat premiza necesară pentru manipulatori în vederea influenţării noastre prin „experţi”. Mai mult decât atât, multe experienţe pe care un copil trebuie să le facă în vederea dezvoltării personalităţii sale individuale nu sunt posibile în acest sistem de educaţie şi învăţământ. Nu poţi să joci tot timpul rolul de „adaptat” şi de aceea trebuie să poţi ascunde conflictele interioare până când ai puterea de a le rezolva şi a putea să-ţi exteriorizezi părerea în mod argumentativ.
În majoritatea cazurilor, oamenii trebuie joace acest joc până devin adulţi pentru a-şi permite să gândească liber şi să se elibereze de masca care îi proteja până atunci. Mulţi oameni poartă în sine conflicte acumulate şi sunt ţinta reclamelor ce promovează produse cu noţiuni precum „libertate şi aventură” sau produse care le oferă o identitate artificial creată, le oferă un surogat al identităţii lor naturale precum: o motoretă şic, un pachet de ţigări de marcă etc. Atunci când un copil învaţă o noţiune, el o învaţă de obicei nu în mod sistematic ci într-o anumită conjuctură, într-un anumit context. În acest fel, el face legătura dintre acea noţiune şi contextul respectiv. Dacă primeşte o explicaţie, ea nu poate fi o explicaţie completă sau nu poate fi înţeleasă în mod complet. Deci copilul înţelege noţiunea în mod individual şi incomplet. Un alt copil are o altă definiţie pentru aceeaşi noţiune, pentru acelaşi concept deoarece el a învăţat-o într-un alt context şi a primit o altă explicaţie. Exemplu: un copil arab, care trăieşte în deşert, are o altă percepţie a noţiunii „a îngheţa de frig” decât copilul eschimoşilor. Din noţiunea „a îngheţa de frig”, copilul arab va pricepe numai acea parte care corespunde cu experienţele sale de viaţă. El are deci o înţelegere redusă a acestei noţiuni. Conform şcolii, care este un sistem care doreşte să uniformizeze, ar trebui ca noţiunile să aibă întotdeauna aceeaşi semnificaţie.
Urmarea unei astfel de educaţii este formarea unui filtru cultural selectiv. Manipulatorul poate întreţine, numai cu un mic efort, acest filtru pentru a-i oferi victimei viziunea sa despre lume şi a-i masca inadvertenţele dintre realitate şi viziunea oferită. Şcoala este foarte eficientă în atingerea acestui obiectiv şi anume în formarea filtrului cultural selectiv. Copilului nu îi este permis să-şi formeze iniţiativă proprie pentru a nu îşi putea impune propriile sale obiective în societatea în care trăieşte. Cine nu are iniţiativă proprie are nevoie mai târziu de un conducător, de un lider, pentru a i se spune ce trebuie să zică şi să facă sau pentru a i se spune ce nu trebuie să spună şi să facă. Cine se lasă condus este uşor influenţabil şi reacţionează în loc să acţioneze.
Copilului nu i se răpeşte numai iniţiativa proprie, ci şi creativitatea. Iniţiativa proprie şi creativitatea sunt caracteristici conexate între ele. Nu poţi fi creativ la ordin, după deviza: „acum fii creativ!” Poţi fi creativ numai în momentele de inspiraţie. Aceasta însă presupune să poţi fi în stare să preiei iniţiativa şi să faci ceva ce alţii înaintea ta nu au mai făcut: să inovezi ceva, să inventezi ceva, să creezi ceva nou. În timpul orei de matematică nu este însă posibil să fii creativ şi deci creativitatea nu este sprijinită. Creativitatea este văzută de cei puternici ca fiind un lucru periculos. Cine este creativ poate schimba o situaţie, spre exemplu poate schimba condiţiile care fac bogaţii mai bogaţi şi pe puternici mai puternici. Există tendinţa de a spune: „În şcoală nu poţi să faci ce vrei deoarece nu se mai pot ţine lecţiile!” De ce are nevoie însă un copil de lecţii? Deoarece el trebuie să înveţe ceva util.
Conversaţia, capacitatea de a face ceva cu mâinile, capacitatea de a merge nu se învaţă la lecţiile de la şcoală, ci din iniţiativă proprie. Învăţătorul nu trebuie să ţină lecţii, ci numai să coordoneze activitatea. Şcoala poate arăta altfel decât acum. Nu ar fi nevoie de prea multă şcoală dacă părinţii ar avea timp să înveţe, cel puţin în mod parţial, propriii lor copii. Pentru asta ar trebui însă ca unul dintre părinţii să fie acasă în timp ce celălalt se află la muncă. Şcoala este însă obligatorie şi părinţii care doresc să-şi educe copii acasă contravin legilor actuale. Abolirea obligativităţii şcolarizării este soluţia pentru o şcoală modernă. Şcoala este o instituţie care influenţează oamenii pe termen lung prin transmiterea de cunoştinţe selective sau prin refuzul anumitor cunoştinţe. Din punct de vedere psihologic este o mare diferenţă între a face ceva din propria voinţă sau a fi obligat să faci un lucru. Siluirea se face de către o persoană care exercită presiune asupra o altei persoane.
Persoana care exercită siluirea poate fi recunoscută şi atacată. Obligaţia este însă o caracteristică a persoanei datoare şi apare tuturor ca fiind naturală. De aceea nu se spune „recrutare forţată”, ci „datoria de a efectua serviciu militar”. Noţiunea de „recrutare forţată” denotă că oamenii liberi sunt forţaţi, deci contra voinţei lor, de către altcineva, să facă ceva. „Efectuarea serviciului militar” însă sună mai frumos şi pare a fi o activitate nobilă care este de la sine înţeles că orice cetăţean cumsecade ar trebui să îl facă. În legi nu se vorbeşte niciodată de siluire sau constrângere, ci întotdeauna de obligaţie şi îndatorire. Există obligaţia de a plăti impozitele, de a te şcolariza, de a plăti asigurările şi multe alte astfel de obligaţii. Pentru manipulator, ancorarea în mentalul victimei a unei obligaţii, deci plasarea unei ancore de sugestibilitate, este foarte folositoare căci victima nu se mai opune unei obligaţii într-un mod atât de puternic cum s-ar opune dacă ar fi forţată să facă ceva.
În şcoală nu se trasmit elevilor lucruri utile precum tehnicile elementare de supravieţuire: să găseşti hrană în natură, să ştii să plantezi plante medicinale, legume şi arbori fructiferi, să ştii să-ţi faci un adăpost, să ştii să faci focul, să ştii să supravieţuieşti fără ajutorul tehnicii şi al civilizaţiei. Dacă nu ştii să faci o integrală poţi să te documentezi sau să întrebi pe cineva. În caz de război, în cazul unei catastrofe naturale sau de altă natură dacă nu cunoşti tehnicile de supravieţuire vei muri.
Apropo: arta supravieţuirii. Vă recomand cartea mea digitală: ARTA SUPRAVIEŢUIRII: Înapoi la mama natură
Aşa-numitul sistem de educaţie funcţionează în defavoarea cetăţenului de rând. El ne ascunde cunoştinţe utile din domeniul tehnic, ştiinţific şi istoric pentru a ne inocula cunoştinţe ce folosesc exclusiv sistemului, deci bancherilor, politicienilor şi a acoliţilor lor, în vederea transformării tinerilor în viitori sclavi îndoctrinaţi şi obedienţi. Capacitatea de a memoriza lucruri inutile este confundată cu inteligenţa, ştiinţa şi educaţia. Tinerii gândesc: „studiez repede ceva ca să primesc un job bun şi să câştig bani căci aşa îmi va merge bine!”, fără să se gândească în mod profund la absurditatea vieţii de sclav, la neregulile şi inechitatea socială din societatea noastră. Mai poţi oare să ai pretenţia ca aceştia să se gândească la propria lor conştiinţă, la dezvoltarea sinelui şi la spiritualitate? Aşa se reuşeşte spălarea pe creier a unor generaţii întregi.
Şcolarizarea copiilor este în mod principial un act de încredere, încredere vizavi de învăţător, de directorul şcolii, de autorităţile şcolare, de birocraţii din ministere şi de politicieni. Într-o şcoală nu se învaţă numai scrisul, socotitul şi cititul. Aici se predă cunoştinţe şi abilităţi. Aici se învaţă şi se practică activităţi. În şcoală se transmit idealuri, concepte, moraluri, cunoştinţe şi opinii, unele dintre ele sunt preferate, la altele se renunţă. Şcoala nu are posibilitatea să facă faţă unei astfel de încrederi, deci părinţii sunt forţaţi să dea copii unui sistem educaţional care nu are efecte binefăcătoare pentru copii şi nici pentru familiile lor. Legea spune: copilul trebuie să meargă la şcoală indiferent de rezultatul final. Părinţii ar trebui să spună: nouă nu ne este indiferent rezultatul final, rezultatele educaţiei copiilor noştri nu ne sunt indiferente. Copiii nu sunt sprijiniţi şi educaţi în funcţie de abilităţile şi înclinaţiile lor. Ei sunt mai mult sau mai puţin supuşi hazardului care are loc datorită componenţei colectivului de cadre didactice, continuității şi discontinuității, colegilor de şcoală şi unei pedagogii îndoielnice.
Întâmplările din şcoală, regulamentul, regulile şi dispoziţiile cadrelor didactice nu se pot încadra în nicio logică sănătoasă. Copiii sunt „educaţi” şi marcaţi cu ancore de sugestibilitate, ancore la care se vor cupla manipulatorii. Dacă părinţii nu îşi educă propriii copii, atunci copiii lor vor fi „educaţi” de alţi. Poate că pentru unii părinţi acest lucru nu este o problemă. Educaţia şi învăţământul au nevoie de un fundament. Fără un sistem coerent de valori şi puncte de referinţă, şcoala devine haotică şi arbitrară, caz în care nu mai este vorba de educaţie, ci de manipulare. Sistemul de valori inoculat copiilor de viaţa în comun din şcoală va decide comportamentul şi identitatea acestora. Concepţiile predate în şcoală sunt bazate pe ideea că omul ar fi măsura tuturor lucrurilor, răspunderea faţă de legile naturale, legile spirituale şi faţă de Divinitate nu are loc în cadrul acestor concepţii.
Nici comportamentul social nu intră în planul şcolar. În loc de socializare, în şcoală este valabil numai dreptul celui mai tare. Dacă părinţii şi-ar educa copiii acasă, educaţia ar avea loc într-o atmosferă de încredere familiară şi cu persoane ce au legături intime şi prieteneşti cu copilul. Astfel, factorii perturbatori, care apar în școală, nu sunt existenți în acest caz. Copiii sunt destinşi şi echilibraţi mental şi emoţional ceea ce este foarte important în procesul de educaţie şi învăţământ. Ei nu trebuie să se mai orienteze încontinuu la cerinţele învăţătorilor şi ale colegilor lor. Copiii pot să-şi permită să fie ei înşişi şi nu să trăiască cu frica sancţiunilor de tot felul. În acest fel, ei pot avea plăcere în a învăţa, iar învăţarea devine un proces natural pentru copii. La şcoală, copiii și tinerii sunt supuşi la tot felul de presiuni: presiune în vederea realizării unei performanţe, presiune pentru a se adapta unor condiţii, presiune pentru a memora în scurt timp materia predată etc. Aceste presiuni au efecte psihice şi fizice negative asupra lor.
Copiii și tinerii sunt forţaţi tot timpul să se adapteze acestor presiuni şi să se supună deoarece este în joc recunoaşterea şi supravieţuirea lor în cadrul societăţii. Presiunile nu conduc la educarea şi învăţarea copiilor. Copiii sunt fiinţe foarte sensibile. În această sensibilitate stă secretul talentelor și al potenţialului lor. Presiunile exercitate în şcoală duc la abrutizarea copiilor și tinerilor. Ei se brutalizează în mod forţat, unii mai puţin, alţii mai mult, deoarece trebuie să-şi formeze „o blană groasă” care să-i ferească de tot felul de răni ce le pot primi de la colegii de şcoală şi de la profesori. În cadrul colectivului de la şcoală nu se poate trata în mod individual diferitele necesități ale copiilor și tinerilor. În şcoală, nu există loc pentru sensibilitatea lor.
Principii moderne de învăţământ
În acest capitol doresc să-ţi expun pe scurt principiile pe care se poate baza un sistem de educaţie şi învăţământ de cea mai bună calitate.
. Eliminarea obligativităţii şcolarizării
Eliminarea obligativităţii şcolarizării are urmări benefice pentru fiecare cetăţean şi asupra întregii societăţi. Pentru a atrage şcolarii, elevii şi studenţii în instituţiile de învăţământ, acestea trebuie să se reorganizeze în aşa fel încât procesul de educaţie şi învăţământ să fie atractiv pentru copii și tineri. Acest lucru este posibil. Pentru a argumenta faptul că este posibilă reorganizarea instituţiilor de învăţământ în aşa fel încât ele să constituie un magnet de atracţie pentru copii și tineri putem lua ca exemplu spectacolele de teatru şi concertele muzicale gratuite la care sălile sunt arhipline de oameni. Deci, se poate.
. Introducerea în şcoli a ştiinţei spirituale
Introducerea ştiinţei şi practicii spirituale în şcoli este foarte importantă deoarece aceasta constituie un fundament solid şi necesar în vederea dezvoltării unor oameni conştienţi de sine şi independenţi mental. Democraţia se poate realiza numai cu astfel de oameni.
. Eliminarea notelor şi calificativelor
După cum am arătat mai sus, notele şi calificativele nu au un efect benefic pentru societate și de aceea ele trebuiesc desfiinţate. Aici apare următoarea întrebare: „Dacă notele, calificativele și diplomele vor fi desfiinţate atunci cum vom mai şti care sunt oamenii de valoare?” Iată răspunsul la această întrebare! În sistemul actual, notele, calificativele şi diplomele nu sunt o garanţie a faptului că purtătorul acestora este un om de valoare. Diplomele şi lucrările de doctorat, spre exemplu, se pot cumpăra ca şi orice marfă ceea ce face ca bogații să ajungă să le deţină pe nedrept şi să le folosească pentru a „certifica” faptul că ei sunt îndreptăţiţi să ocupe posturi înalte şi bine plătite în stat. După cum observăm ne auto-înşelăm când credem că diplomele și certificatele constituie adeverinţe ce stabilesc criterii de valoare. Dimpotrivă! Aceste diplome și certificate sunt contraproductive în ceea ce priveşte stabilirea ierarhiei adevărate a valorilor. Valoarea se impune de la sine, indiferent dacă ai diplomă sau nu. Nicolae Tesla nu a avut diplomă de absolvire a vreunei facultăţi şi nici diplomă de doctorat. Cu toate acestea, el a fost cel mai mare geniul al tuturor timpurilor.
. Sprijinirea autodidaxiei
Autodidacţii au fost, sunt şi vor fi întotdeauna cei mai mari experţi. De aceea, copii și tinerii trebuie să ştie acest lucru şi să-l exerseze.
. Educaţie şi învăţământ bidirecţional
Nu numai şcolarii, elevii şi studenţii trebuie să înveţe de la învăţători şi profesori, ci şi cadrele didactice trebuie să înveţe de la tinerii pe care îi are în grijă. Pentru a înţelege acest aspect trebuie mai întâi să ştim faptul că fiinţa umană se naşte cu o inteligenţă naturală proprie care este mult superioară inteligenţei căpătate în urma procesului de învăţământ. Inventatorii descoperă ceva nou datorită acestei inteligenţe naturale şi mai puţin în urma studiului. Dacă ar fi invers, toţi cei care ar studia ar trebui să devină inventatori ceea ce nu este deloc cazul. În concluzie, copii și tinerii au o inteligenţă naturală din care cadrele didactice pot învăţa foarte multe lucruri importante. Deci educaţia şi învăţământul ar trebui să fie bidirecţionale, adică atât tinerii să înveţe de la cadrele didactice cât şi cadrele didactice de la copii și tineri.
. Introducerea educaţiei şi învăţământului individual
După cum am arătat mai sus pentru tineri este foarte important ca procesul de învăţământ să se deruleze într-o atmosferă de încredere. De aceea este necesar ca numărul de cadre didactice să se mărească în aşa fel încât un cadru didactic să aibă o grupă mică, deci să aibe posibilitatea de a se ocupa în mod individual de fiecare şcolar, elev şi student.
. Introducerea socializării
Socializarea este un proces prin care cetăţenii devin capabili de a participa la viaţa socială a comunităţii în care trăiesc. În sistemul de astăzi, socializarea tinerilor nu este binevăzută de oligarhie deoarece aceasta se teme de faptul că prin socializarea copiilor și tinerilor cetăţenii vor fi capabili de a se solidariza şi a se autoapăra împotriva dictaturii.
. Instituţiile de învăţământ trebuie să fie câmpuri de experimentare pentru şcolari, elevi şi studenţi
Cunoştinţele ştiinţifice şi capacitatea de a cunoaşte adevărul le obţii cel mai bine prin cercetare proprie. Multe din cunoştinţele ştiinţifice din prezent nu sunt valabile. De aceea, copiii și tinerii trebuie să le pună în mod continuu sub semnul întrebării şi să le reanalizeze.
Autor: Mihail Ispan
