În acest articol ne vom ocupa de teoria evoluţiei a lui Darwin, în lumina consecinţelor ei asupra spiritului şi vieţii comunităţii globale dar şi a cercetărilor şi descoperirilor recente de către paleontologie, genetica populaţiilor şi alte ştiinţe moderne. Povestea aceasta nu are numai caracter informativ, ci arată un lucru foarte important pentru fiecare dintre noi şi anume arată unde poate duce neadevărul. În consecinţă, articolul acesta este şi un subiect de reflecţie pentru noi toţi. Prin reflecţie ne cunoaştem pe noi înşine, deci ne cunoaştem sinele şi aceasta ne duce inclusiv la cunoaşterea adevărului. Facem asta pentru că numai cunoaşterea adevărului ne poate face fericiţi.
Cuprins:
1.Charles Darwin 2.Teoria evoluţionistă de tip darwinist
3.Consecinţele teoriei lui Darwin
4.Colapsul evoluţionismului darwinist
5.Teoria designului inteligent
6.Creaţionism ştiinţific
7.Epilog
1.Charles Darwin
Charles Robert Darwin a fost un cercetător naturalist, geolog, biolog şi autor de cărţi, de origine britanică. El este fondatorul teoriei evoluţioniste, teorie ce oferă o explicaţie asupra evoluţiei speciilor.
Charles Darwin s-a născut la data de 12 februarie 1809, în localitatea Shrewsbury, Anglia. El şi-a început studiile şcolare în localitatea natală în anul 1817, la vârsta de 8 ani. Preocupările sale principale erau realizarea unor colecţii de scoici, minerale, monede şi sigilii poştale. Din anul 1818, Charles Darwin a urmat școala particulară a teologului Samuel Butler, tot la Shrewsbury, unde a învățat timp de 7 ani. În tot aceşti ani Charles Darwin părea a fi un elev destul de slab, fiind mai mult preocupat de pasiunea sa de colecţionar decât de şcoală.
În octombrie 1825, începe studiile la Facultatea de Medicină din Edinburgh, Scoţia. În 1826, după încheierea primului an de studii la medicină, Darwin îşi petrece vara călătorind prin pădurile din regiunea natală. În toamna aceluiaşi an, Darwin intră în Plinian Natural History Society, formată dintr-un grup entuziast de studenţi în ştiinţele naturii. Aici Darwin îl asistă pe profesorul Robert Edmund Grant în cercetările sale privind anatomia şi ciclul de viaţă al animalelor marine prezente în estuarul scoţian Firth of Forth.
În 1831, Darwin primeşte o scrisoare de la fostul său profesor, Henslow, prin care află că acesta îl recomandase naturalistului Robert Fitzroy (1805 - 1865) ca tânăr botanist, cu aptitudini de colecţionare şi clasificare excepţionale.
Fitzroy efectua pregătiri pentru o expediţie ştiinţifică prin care urma să investigheze în mod ştiinţific zona de coastă a Americii de Sud, mai exact: Ţara de Foc, Chile, Peru şi Insulele Galapagos.
Darwin a plecat în expediţie pe data de 27 decembrie 1831, la bordul navei Beagle. În decursul acestui voiaj, el începe formularea teoriei sale evoluţioniste. Călătoria a durat aproape cinci ani, perioadă în care Darwin a efectuat o multitudine de studii şi investigaţii geologice şi naturaliste. El şi-a notat minuţios toate observaţiile şi speculaţiile teoretice corespunzătoare. Cercetarea ştiinţifică amănunţită pe care a efectuat-o asupra speciilor de animale şi a fosilelor a constituit punctul de reper în scrierea unor cărţi, precum "Originea speciilor" sau „Originea omului”.
Charles Darwin a murit la data de 19 aprilie 1882. Ca dovadă a recunoaşterii valorii operelor sale ştiinţifice, a fost înmormântat lângă Isaac Newton, în Westminster.
2.Teoria evoluţionistă de tip darwinist
Teoria evoluţionismului darwinist a apărut în anul 1859, an în care Charles Darwin publică celebra carte "Originea speciilor" şi devine astfel fondatorul teoriei evoluţioniste.
Teza principală a teoriei darwiniste este că:
speciile se transformă treptat unele în altele prin interacţiunea următorilor factori: variabilitate, ereditate, suprapopulaţie, lupta pentru existenţă şi selecţia naturală.
a. Variabilitatea individuală oferă material pentru acţiunea selecţiei. Variabilitatea este rezultatul corelaţiei dintre organism şi mediu , dintre modificările condiţiilor de mediu şi acţiunea factorilor interni specifici organismului.
b. Ereditatea fixează variaţiile şi face posibilă acumularea lor în cursul generaţiilor. Darwin admite inconsecvent ereditatea caracterelor dobândite.
c. Suprapopulaţia este creşterea excesivă a numărului de indivizi ai unei specii în raport cu mijloacele de trai.
d. Lupta pentru mijlocele de trai dintre indivizii speciilor apropiate, numită şi lupta interspecifică, sau dintre indivizii aceleiaşi specii, numită şi lupta intraspecifică, duce la supravieţuirea celor mai apţi care se reproduc preferenţial.
e. Selecţia naturală acţionează totodată şi prin mijlocirea factorilor abiotici şi prin mijlocirea factorilor biotici. Selecţia duce astfel la trierea formelor mai bine adaptate şi la accentuarea în curs de generaţii a caracterelor adaptative; selecţia orientează variaţiile neorientate.
3.Consecinţele teoriei lui Darwin
Consecinţele evoluţionismului darwinist au fost: rasism, nazism, comunism, experimenţe de tip eugenic, masacrarea bărbaților nevinovaţi, a copiilor şi a femeilor în timpul celui de-al doilea război mondial. Aceasta este dovada că neadevărul duce la suferinţă.
În secolul al IX-lea, în Europa, credinţa creştină, conform căreia omul a fost creat în mod direct de DUMNEZEUa fost înlocuită cu teoria darwinistă, conform căreia omul s-ar trage din maimuţă. Aceasta a fost principalul motiv al extinderii rapide a rasismului, deoarece teoria evoluţiei darwiniste presupunea că viaţa s-a dezvoltat din fiinţe primitive şi că unele rase sunt superioare altora.
Ideile teoriei darwiniste se regăsesc şi în ideologia de tip nazist. În teoriile lui Adolf Hitler şi ale lui Alfred Rosenberg se regăsesc noţiuni ca spre exemplu: selecţie naturală, arianizare, lupta de supravieţuire interrasială, noţiuni ce apar şi în lucrarea „Originea speciilor” a lui Darwin.
Hitler şi-a numit cartea „Mein Kampf”, pe româneşte „Lupta mea”, pentru a sublinia faptul că viaţa este o arenă de luptă şi rasa superioară va învinge şi are dreptul moral să supravieţuiască în detrimentul rasei inferioare.
Aproape toţi istoricii de profesie recunosc faptul că naziştii s-au inspirat din teoria evoluţionistă a lui Darwin. Teoriile naziste au dus mai departe la practica eugenică şi la masacrul din cel de-al doilea război mondial deoarece oamenii au fost percepuţi ca animale.
Teoriile evoluţioniste ale lui Darwin au fost şi fundamentul pentru comunism. Fondatorii comunismului sunt cei doi filozofi germani Karl Marx şi Frederich Engels care au pus bazele unei filozofii materialiste în termeni dialectici. Succint explicat, dialectica presupune că toate progresele din univers sunt o consecinţă a competiţiei, a „conflictelor de interese” între forţe opuse. În societate spre exemplu, întreaga istorie a omenirii ar fi bazată pe un conflict perpetuu între clasele sociale, în vremea celor doi filozofi între proletariat şi burghezie.
Ambii filozofi erau atei şi nutreau o ură profundă împotriva religiei, susţinând ca fiind absolut necesară eradicarea ei pentru asigurarea succesului comunismului. În vremea în care Marx şi Engels formulau aceste idei, apare cartea lui Charles Darwin „Originea speciilor”. Darwin afirma că fiinţele vii evoluau şi supravieţuiau ca rezultat al unei "lupte pentru existenţă". Aceste idei se potriveau în principiu cu ideile celor doi filozofi. Atât Marx cât şi Engels erau fascinaţi de teoria evoluţionistă a lui Darwin. Marx a dedicat opera sa fundamentală, "Capitalul", lui Darwin, iar Engels a scris "Dialectica naturii", carte care este o reflecţie a ideilor evoluţioniste de tip darwinist.
Mai târziu, Lenin, Stalin şi Mao Tse Tung implementează ideile acestora în ţările lor, realizând societatea de tip comunist, societate care a avut efecte tragice pentru ţările respective, dar şi pentru omenire în general.
4.Colapsul evoluţionismului darwinist
Încă de la început, teoria evoluţionistă de tip darwinian era privită cu scepticism chiar şi de autorul ei, Charles Darwin. Asta, deoarece nici el nu vedea fiinţele tranziţionale în viaţă sau eventual fosilele acestora, fiinţe şi fosile care erau strict necesare pentru a dovedi evoluţia unei specii într-o altă specie, proces denumit şi speciaţie.
El însuşi afirma:
„Numărul de verigi intermediare şi tranziţionale, între toate speciile vii şi dispărute, trebuie să fie neînchipuit de mare. Însă, cu siguranţă, dacă această teorie [a evoluţiei] este adevărată, toate acestea trebuie să fi trăit pe pământ.”
(The Origin of Species, 1958, ediţia Mentor, pag.289)
El spera ca ştiinţa viitoare, în speţă şi paleontologia, va descoperi fosile ce vor dovedi existenţa verigilor intermediare şi tranziționale. Paleontologia, genetica populaţiilor, dar şi alte ştiinţe moderne, au dovedit însă contrariul, şi anume că nu există verigi intermediare şi tranziţionale.
Putem vorbi, însă, de începutul colapsului acestei teorii odată cu scandalul "omului de Piltdown".
Scandalul "omului de Piltdown"
În anul 1912, în oraşul englez Piltdown a fost descoperit un craniu ciudat. Charles Dawson(1864-1916), arheologul care l-a descoperit, împreună cu Arthur Keith(1866-1955), cunoscut savant evoluţionist britanic, şi echipa sa, au susţinut că fosila provenea de la o fiinţă pitecantropoidă. Charles Dawson şi Arthur Keith susţineau un aspect important şi anume: capacitatea craniană era similară cu cea a omului modern, iar maxilarul prezenta caractere de maimuţă. În anul 1953, savantul Kenneth Oakley(1911-1981) de la British Museum a cercetat în detaliu fosila şi a dezvăluit faptul că aceasta era cel mai mare fals de până atunci al secolului al XX-lea. Fosila fusese falsificată, prin ataşarea unei mandibule de urangutan la un craniu uman, pentru a dovedi că evoluţia darwinistă este adevărată.
În anii următori s-au descoperit şi celelalte falsuri ceea ce i-au obligat pe darwinişti să renege acele fosile, cărora le-au dat nume ştiinţifice pompoase ca spre exemplu: Sinanthropus, Ramapithecus sau Hesperopithecus.
Problemele majore ale evoluţionismului de tip darwinist sunt:
.experimentul Miller-Urey
.complexitatea celulelor
.complexitatea ADN-ului
.lipsa unei evoluţii treptate a speciilor mutante de la un tip la altul
.lipsa verigilor speciilor mutante între clase de animale şi plante
.micro-evoluţia sau schimbarea în cadrul unei specii nu este o dovadă a unei macro-evoluţiei darwiniste în sensul de schimbare dincolo de limitele speciilor şi al creării unor alte specii
.explozia cambriană
.omologia nu indică evoluţia speciilor
.similaritatea omului cu cimpanzeul este de numai 93%
.copacul vieţii este invers, multe specii la început şi puţine în ziua de azi
Experimentul Miller-Urey
Charles Darwin presupune că viaţa a început într-o baltă mică şi caldă, pe engleză "warm little pond". În anul 1953, Stanley Miller şi Harold Clayton Urey au simulat, atmosfera terestră de dinaintea apariţiei vieţii, într-un laborator al Universitaţii din Chicago pentru a face lumină asupra originii vieţii. Experimentul a fost irelevant deoarece a fost exclus oxigenul deoarece ar fi distrus rezultatele. Chiar şi cu acest mic truc nu s-a reuşit să se producă o combinaţie de aminoacizi care să atingă nivelul elementelor esenţiale ale vieţii, spre exemplu de tipul unei celule funcţionale.
Complexitatea celulelor
Ştiinţele moderne precum paleontologia, genetica, biochimia şi biologia moleculară au dovedit în mod cert faptul că viaţa nu poate fi rezultatul hazardului natural, hazard ce presupune lipsa unei inteligenţe. Absolut totul în natură, până şi o singură celulă, este de o complexitate enormă, complexitate ce tinde la infinit sau poate că este chiar infinită. Atât celulele procariote cât şi cele eucariote deţin sisteme conexate între ele şi sunt mai complexe decât un oraş de tip capitală sau municipiu. O asemenea structură complexă poate funcţiona numai şi numai dacă părţile sale componente sunt în stare de funcţiune în mod simultan şi integral. Altfel, structura ar fi nefolositoare şi cu timpul se va degrada şi va dispărea.
Deci, un proces de evoluţie de tip darwinist nu poate explica apariţia acestor sisteme complexe prin hazardul neinteligent deoarece un astfel de sistem extrem de complex, care la rândul lui deţine componente în aşa fel conexate incât asigură funcţionarea întregului sistem, trebuie să fie mai întâi şi întâi proiectat în mod inteligent.
Cea mai mică particulă a vieţii, celula, nu poate fi reprodusă sintetic în niciunul din laboratoarele secolului al XXI-lea. Cum ar fi putut ea să se nască prin hazard? Este hazardul mult mai inteligent decât toţi oamenii de ştiinţă din ziua de astăzi?
Aminoacizii, elemente de bază ale proteinei, din care este alcătuită celula nu pot produce organele(sing. organelă) precum mitocondrii, ribozomi, membrane celulare şi deci nici celule întregi. Deci, presupunerea că prima celulă ar fi fost rezultatul unei evoluţii dawiniste şi deci al hazardului, este fantezie pură.
Complexitatea ADN-ului
O altă problemă nerezolvată de evoluţionismul darwinist este molecula de ADN, adică acidul dezoxiribonucleic. ADN-ul din nucleul celulei deţine, într-o formă codată, toate informaţiile necesare reproducerii vieţii. Aceste informaţii sunt compuse din 3,5 miliarde de instrucţiuni. Probabilitatea ca o asemenea moleculă complexă să se nască prin hazard, aşa cum presupun evoluţioniştii darwinişti, este astronomic de mică. Francis Crick, laureat al Premiului Nobel, recunoaşte că hazardul nu poate să producă o asemenea moleculă de o complexitate astronomică, cu toate că el a crezut mulţi ani în procesul de evoluţie.
Lipsa verigilor speciilor mutante între clase de animale şi plante
Charles Darwin a fost conştient că teoria sa nu poate să funcţioneze decât în cazul existenţei unui număr mare de „verigi intermediare şi tranziţionale”, adică a existenţei unor fiinţe tranziţionale care să demonstreze evoluţia lentă dintr-o specie într-alta. El spera ca în viitor se vor găsi fosile ce vor demonstra existenţa unor astfel de fiinţe tranziționale. Astfel el afirma:
„Numărul de verigi intermediare şi tranziţionale, între toate speciile vii şi dispărute, trebuie să fie neînchipuit de mare. Însă, cu siguranţă, dacă această teorie [a evoluţiei] este adevărată, toate acestea trebuie să fi trăit pe Pământ." (The Origin of Species, 1958, ediţia Mentor, pag.289).
Mai târziu, când a fost pus în faţa dovezilor, el a afirmat:
„Caracterul distinct al formelor specifice şi neamestecarea lor prin nenumărate verigi tranziţionale constituie o dificultate evidentă... De ce nu este fiecare formaţiune şi strat geologic plin de asemenea verigi intermediare? Cu siguranţă, geologia nu indică niciun astfel de lanţ organic treptat; probabil, aceasta este cea mai serioasă şi evidentă obiecţiune la teoria mea.”
El a sperat că, în cele din urmă, cercetările arheologice viitoare vor găsi acele „nenumărate verigi tranziţionale” pentru susţinerea teoriei lui.
Paleontologul şi evoluţionistul David Raup recunoaşte:
„Da, suntem la 120 de ani depărtare de Darwin şi cunoaşterea datelor fosile a avansat foarte mult. Acum avem un sfert de milion de specii fosile, dar situaţia nu s-a schimbat mult. Dovezile evoluţiei sunt încă surprinzător de puţine şi, în mod ironic, avem chiar mai puţine exemple de tranziţii evolutive decât aveam în vremea lui Darwin... Deci problema lui Darwin nu s-a îmbunătăţit în ultimii 120 de ani, iar noi încă avem date care indică o schimbare, dar nimeni nu poate spune că aceasta reprezintă o consecinţă rezonabilă a selecţiei naturale." (Field Museum of Natural History Bulletin, 1979, pag. 25).
Acesta este verdictul paleontologiei moderne: „Date nu indică nici o evoluţie darwiniană treptată”, scrie jurnalistul George Sim Johnston. Otto Schindewolf, probabil cel mai de seamă paleontolog al secolului al XX-lea, scria că fosilele „îl contrazic în mod direct” pe Darwin.
Steven Stanley, paleontolog care predă la Universitatea Johns Hopkins, scrie în The New Evolutionary Timetable că „datele fosile nu documentează convingător nici măcar o singură tranziţie de la o specie la alta.” (An Evening With Darwin in New York, Crisis, aprilie 2006, ediţia online).
În concluzie, datele fosile l-au contrazis pe Darwin. „Nenumăratele” verigi lipsă ale speciilor mutante între clase de animale şi plante încă lipsesc. Tot ce s-a descoperit sunt varietăţi ale unor specii viabile şi finale, care se adaptează la mediul lor, dar fără nici o mutaţie treptată şi pozitivă şi fără nici un fel de evoluţie.
Micro-evoluţia, sau schimbarea în cadrul unei specii, nu este o dovadă a unei macro-evoluţiei darwiniste în sensul de schimbare dincolo de limitele speciilor şi al creării unor alte specii
În cadrul unei specii se produce o micro-evoluţie, prin adaptarea la mediul de viaţă şi prin transmiterea pe cale ereditară a unor caracteristici. Spre exemplu, Charles Darwin a observat cum crescătorii de porumbei pot produce o mare varietate de porumbei. Porumbeii noi produşi rămân, însă, porumbei. Darwin credea, însă, că aceste păsări, prin selecţie naturală, se pot transforma în vulturi şi în lilieci, deci vor putea deveni chiar şi mamifere precum liliecii.
Schimbările ereditare şi adaptarea la mediul înconjurător sunt micro-evoluţii în cadrul aceleaşi specii. Evoluţionismul darwinist susţine, însă, că o specie se poate transforma într-o altă specie prin mutaţie şi selecţie naturală.
În natură se observă adaptări minore la nivelul organismelor vii, ca de exemplu rezistenţa microbilor la antibiotice, modificările la nivelul ochilor şi aripilor musculiţelor de oţet sau modificarea mărimii ciocului la cinteze. Aceşti microbi sunt, însă, în continuare microbi, musculiţele de oţet sunt tot musculiţe de oţet, iar cintezele sunt tot cinteze.
Formele de viaţă actuale şi fosilele demonstrează că speciile nu evoluează.
Explozia din Cambrian
Cu ajutorul studiilor efectuate pe numeroase fosile, s-a descoperit că viaţa de pe Terra a intrat într-o perioadă de evoluţie rapidă în urmă cu 580 de milioane de ani. Aceasta perioadă este denumită „explozia cambriană” şi este caracterizată de apariţia bruscă a unor forme complexe de viaţă, fără predecesori. Atunci au apărut şi principalele tipuri de corpuri de fiinţe vii, denumite şi file. 32 de file, din cele 33 de file pe care le vedem astăzi, au apărut în Cambrian.
Revista Time menţiona despre explozia din Cambrian următoarele: „Vietăţi cu dinţi, tentacule şi gheare au apărut dintr-odată. Într-un acces de creativitate nemaiîntâlnit până atunci, natura pare să fi schiţat structura pentru tot ce există în regnul animal. Această explozie de diversitate biologică este descrisă de cercetători ca un Big-Bang biologic.”
(Madeline Nash, „When Life Exploded”, 4 dec. 1995, pag. 68).
După 150 de ani de căutare a unei explicaţii pentru datele fosile din Cambrian, încă nu există un mecanism evoluţionist de tip darwinian care să explice satisfăcător apariţia bruscă a atât de multor forme de viaţă complet diferite.
Omologia nu indică evoluţia speciilor
Charles Darwin precizează, în studiile sale, că diferite tipuri de vietăţi au unele trăsături comune, spre exemplu cele cinci degete de la mâna omului, cele cinci degete de la aripa liliacului şi cele cinci degete de la înotătoarea delfinului. Aceste similitudini sunt catalogate de el ca o dovadă a unui stramoş comun. Datele fosile nu indică însă nici o evoluţie treptată a acestor membre de la o specie la alta. Pentru aceste similitudini există o explicaţie mai simplă şi anume ele pot fi dovada unui proiectant comun.
Dacă extrapolăm aceasta la nivelul realizărilor omului atunci putem spune că o maşină, o căruţă şi un aspirator cu patru roţi nu înseamnă că acestea au un strămoş comun, ci că au un proiectant comun. Patru roţi conferă o stabilitate mai mare decât trei roţi, iar greutatea obiectului respectiv este distribuită mai bine. Putem deduce că un proiectant inteligent a folosit acest model cu patru picioare, în locul unui model cu trei, pentru a conferi stabilitate şi rezistenţă.
Similaritatea omului cu cimpanzeul este de numai 93%
În cartea sa „Originea omului şi selecţia în relaţie cu sexul” Darwin afirma că omul a evoluat dintr-o varietate de maimuţe înrudite cu cimpanzeii. Între cimpanzei şi om există, însă, diferenţe foarte mari. Genomul cimpanzeului arată că similaritatea este de numai 93% ceea ce la nivelul genelor este o diferenţă ce creează deosebiri foarte mari ale caracteristicilor corporale, intelectuale, și biologice. Atât cimpanzeul cât şi omul nu au evoluat niciodată.
Nici chiar celelalte specii nu au evolutat. Spre exemplu termitele, cele de acum 25 de milioane de ani care au fost conservate în chihlimbar, sunt identice cu termitele de astăzi.
Pe scurt spus, fosilele arată că viaţa a apărut deodată, era perfect adaptată la condiţiile de mediu şi nici o fiinţă nu a evoluat de la o formă primitivă la una superioară, aşa cum vrea să demonstreze evoluţia darwinistă.
Copacul vieţii este răsturnat
Charles Darwin a prezentat în cartea sa „Originea speciilor” un desen reprezentând „copacul vieţii”. În mod succint spus, acest desen vrea să reprezinte transformarea imaginară a unui stramoş comun aflat la rădăcina copacului în diferite specii existente şi în prezent, specii ce formează coroana copacului. Astfel, la rădăcina copacului se află unul şi câţiva stramoşi comuni ai omului, în timp ce în coroană avem, comparativ cu rădăcina, mult mai multe specii.
Adevărul este că în ziua de azi avem mult mai puţine specii decât în trecut, deci „copacul vieţii” ar trebui să fie redat cu coroana la bază, pentru că prin apariţile bruşte din Cambrian şi prin extincţia mai târzie a unor specii, astăzi avem mai puţine forme de viaţă decât în trecut.
5.Teoria designului inteligent
Teoria designului inteligent presupune că anumite caracteristici ale Universului şi ale vieţii pe Pământ se pot explica cel mai bine prin existenţa unui proiectant inteligent şi nu prin hazard şi selecţia naturală. Ea este o varianta modernă a argumentelor tradiţionale teleologice folosită pentru a demonstra existenţa unui Dumnezeu creştin. Aceasta idee a fost dezvoltată de un grup de neocreaţionişti americani care încercau să impună în şcoli, ca obiect de studiu, o teorie creaţionistă.
Să prezentăm în primul rând conceptele cu care lucrează teoria proiectului inteligent.
1.Complexitatea ireductibilă
Michael Behe este cel care a adus în discuţie conceptul de complexitate ireductibilă.
El a definit-o ca fiind:
"… a single system which is composed of several well-matched interacting parts that contribute to the basic function, wherein the removal of any one of the parts causes the system to effectively cease functioning."
Traducere:
"...un sistem unitar care este compus din câteva parţi interactive şi bine concordante ce contribuie la o funcţiune de bază în care înlocuirea oricărei piese cauzează încetarea efectivă a funcţionării sistemului."
Behe explică noţiunea de complexitate ireductibilă cu ajutorul unei curse de şoareci care este constituită din următoarele părţi: placă, cârlig, arc şi laţ. Toate piesele sunt foarte bine potrivite unele cu altele aşa încât cursa de şoareci funcţionează după planul prestabilit. În cazul în care se îndepărtează o parte a sistemului, cursa de şoareci nu mai funcţionează. Susţinătorii designului inteligent argumentează că sistemele de complexitate ireductibilă nu pot apărea prin selecţie naturală, pentru că selecţia trebuie să aibă efect asupra funcţionalităţii sistemului, deci numai în momentul în care toate piesele în sistem sunt deja montate. Behe aduce în discuţie următoarele mecanisme biologice ca fiind complexităţi ireductibile: flagelul bacterial, cascada de coagulare a sângelui, fibrele ciliate şi sistemul imunitar.
Opozanţii acestui concept denumesc această argumentaţie ca o argumentaţie de tip schelă, pe engleză: „scaffolding objection”.
2.Complexitatea specificată
Conceptul de complexitate specificată a fost construit de matematicianul, filozoful şi teologul William Dembski. William Dembski defineşte o informaţie specificată complexă ca fiind aceea care are o probabilitate mai mică de 1:10^{150} ca prin hazardul natural să se realizeze. Aceasta este pentru el bariera universală a probabilitaţii.
Dembski spune că o literă singulară este specificată, fără a fi complexă, în timp ce o înlănţuire lungă de litere întâmplătoare este complexă, fără a fi specificată. Un sonet de Shakespeare este complex şi specificat. Aceasta complexitate specificată se află şi în molecula de ADN, demonstrând astfel că nu hazardul natural, ci o inteligenţă, ar fi proiectat această moleculă. Opozanţii conceptului de complexitate specificată spun că filtrul explicativ, pe engleză „explanatory filter”, al lui Dembski este eliminativ, adică elimină regularitatea şi hazardul ca să explice designul inteligent.
3.Principiul antropic
Principiul antropic se referă la reglajul fin al constantelor universale ale naturii. Constantele modelelor fizicii, care descriu Universul, sunt aşa de bine reglate, spun susţinătorii designului inteligent, încât fac posibilă viaţa. Deci, nu se poate vorbi de hazard. Reglajul fin al constantelor naturii cuprind constantele fizice universale precum gravitaţia, forţa nucleară tare şi alţi parametri care sunt foarte importanţi pentru apariţia Universului ca spre exemplu constanta cosmologică. După această ipoteza de lucru, dacă aceşti parametri s-ar modifica chiar şi extrem de fin, ar produce schimbări atât de dramatice în Univers încât multe elemente chimice, dar şi alte caracteristici ale Universului, nu ar mai putea exista. Opozanţii spun că acest argument nu se poate verifica în mod ştiinţific.
Să trecem la criticile principale ale teoriei proiectantului inteligent.
1.Metodele ştiinţifice
Metodele ştiinţifice se referă la fundamentul tehnicilor pentru cercetarea fenomenelor şi câştigarea de cunoştinţe noi despre natură, fără însă ca să se plece de la presupunerea unei forţe supranaturale. Conform acestui fundament, o teorie este ştiinţifică dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
1.consistenţa(lipsa de incongruenţă atât interioară cât şi exterioară)
2.sumaritate(structurile şi explicaţiile să poată să fie cât mai sumar formulate, lex parsimoniae)
3.utilizabilitate (descrie şi explică fenomenele observate)
4.examinarea empirică şi falsificabilitate
5.argumentare pe baza a multor observaţii, experimente repetabile
6.rectificabilitate şi dinamică(vor fi schimbate când vor fi descoperite date noi)
7.progresivitate(mai bună decât celelalte teorii)
8.perenitate(este de acord că nu poate să fie corectă, în loc să spună că e sigură)
Ca o teorie, o ipoteză sau o presupunere să fie declarată ca fiind o teorie ştiinţifică, trebuie ca să îndeplinească majoritatea, în mod ideal toate, aceste criterii. Cu cât îndeplineşte mai multe criterii cu atât este mai ştiinţifică.
Contraargumentele împotriva designului inteligent sunt următoarele: îi lipseşte consistenţa, lezează principiul sumaritaţii, falsificabilitatea şi examinarea empirică nu ar exista şi conceptul nu ar fi rectificabil, dinamic, peren şi nici progresiv.
Filozoful Michael Ruse spune că presupunerea unui creator este un „science stopper”, pe româneşte „un stop în calea ştiinţei”.
2.Argumenta ad ignorantiam
Unii critici ai teoriei designului inteligent, ca spre exemplu Eugenie Scott şi Glenn Branch, susţin că majoritatea argumentelor acestei teorii sunt: „argumenta ad ignorantiam”. „Argumentum ad ignorantiam” presupune că indiciile, dovezile sau cunoştinţele ştiinţifice care lipsesc unei teorii sunt luate în calcul pentru a fi dovezi în favoarea altei teorii. Spus succint, ştiinţa respinge ca dovadă lipsa de dovezi.
Designul inteligent este denumit şi ca un argument înlocuitor, interimar, un argument ce vrea întotdeauna să astupe o lacuna, un fel de "God of the gasp".
Spre exemplu, să presupunem că există o lacună a unei teorii ştiinţifice. Aceasta lacună poate fi „cârpită” cu argumentaţia precum că ar fi vorba despre o lucrare a divinitaţii, în loc să se cerceteze ştiinţific această lacună. Un astfel de argument interimar ar fi de fapt forma teologică a „argumentum ad ignoratiam”.
3.Improbabilitate şi imposibilitate
Improbabilitatea, adică o probabilitate extrem de mică, a unui scenariu nu este o dovada că acest scenariu nu s-ar putea produce prin hazard. John Allen Paulos explică acest lucru printr-un exemplu. Presupunem că la un joc de cărţi ai 13 cărţi în mână, o carte dintre ele este greşită şi aştepţi să-ţi intre. Probabilitatea ca să-ţi intre cartea corespunzatoare este de unul la 600 de miliarde. Asta nu înseamnă deloc că intrarea cărţii corecte nu este posibilă.
Deci, extrapolat la designul inteligent, asta ar însemna că argumentele precum: complexitate specificată şi cel antropic, argumente ce presupun o improbabilitate a evoluţiei prin hazard, nu sunt dovezi ale imposibilităţii acestei evoluţii.
6.Creaţionism ştiinţific
După cum vedem, originea speciilor pare un subiect foarte complicat. De aceea daţi-mi voie să fac o sinteză a informaţiilor de mai sus. Totodată trebuie să ne concentrăm pe esenţa lucrurilor şi să neglijăm amănunte nefolositoare. Problemele fundamentale sunt:
1-Creaţionism sau evoluţionism? Care teorie este adevărată?
2-Exista o a treia posibilitate?
3-Dacă ar fi creaţionismul adevărat, în ce formă este el credibil?
4-Daca evoluţionismul ar fi adevărat, atunci care este forma sa corectă?
Să le luăm pe rând.
Evoluţionismul, aşa cum îl descrie Darwin, şi anume precum că ar exista fenomenul de speciaţie, adică transformarea unei specii într-o altă specie, este contrazis total de către ştiinţele moderne. Totuşi va rog să nu aruncaţi tot darwinismul la gunoi. Poate că totuşi este ceva bun şi aici. Vom vedea!
Ce ne mai rămâne? Creaţionismul.
Există mai multe teorii pe care le-am putea intitula teorii creaţioniste. Una dintre ele este creaţionismul biblic sau religios, care afirmă că omul a fost modelat din lut, după care o fiintă divină a suflat peste el dându-i viaţă. Teorii asemănătoare există în mai toate religiile. Nu cred că este nevoie să spun că această poveste poate fi privită ca o exprimare metaforică, pentru simplul fapt că Dumnezeul atotputernic şi omniscient nu are nevoie de lut ca să creeze oameni, ci ar fi putut să pocnească din degete pentru a crea ceea ce ar dori. Nici această teorie nu trebuie să o aruncăm cu totul şi cu totul la gunoi. Vom vedea că şi aici există ceva bun pentru o teorie pe care eu o intitulez: creaţionism ştiinţific.
La capitolul creaţionism, mai avem teoria proiectantului, designului inteligent. În paranteză fie spus, eu denumesc teoria proiectantului inteligent şi nu aşa cu se cam obişnuieşte să se spună şi anume teoria proiectului inteligent. Asta deoarece inteligenţa este mai degraba caracteristica unei persoane, unei constiinţe şi nu a unui obiect. Totuşi, nici teoria proiectului inteligent nu este total eronată, ţinând cont de faptul că şi un lucru poate fi numit inteligent, sugerând cu asta că de fapt persoana care l-a făcut, l-a făcut în mod inteligent.
Dar să trecem la ale noastre. Deci ne-a mai rămas teoria proiectantului inteligent. Am văzut că oamenii de ştiinţă critică cu spor această teorie, argumentând că ea nu îndeplineşte criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o teorie pentru a fi ştiinţifică. În primul rând cred că aţi remarcat faptul că acele criterii au denumiri care nu sunt accesibile omului de rând, deci sunt noţiuni de specialitate. Aceste noţiuni pot fi inţelese numai şi numai dacă citim multe cărţi despre ele.
În afară de acest lucru aceste noţiuni sunt interpretabile, adică nu au un sens concret. Fiecare om de ştiinţă are o altă interpretare pentru aceste noţiuni. Deci ele sunt ca o plajă cu nisip mişcător pentru un constructor de case. Nu cred că mai e nevoie să explic faptul că pe această plajă nu se pot construi case. Aşadar nici cu aceste criterii nu putem să definim precis dacă o teorie e ştiinţifică sau nu.
Dar, să luăm un exemplu concret. Criteriul falsificabilităţii.
Karl Raimund Popper(n. 28 iulie 1902 în Viena; d. 17 septembrie 1994 în Londra) a fost un filozof de origine austriacă şi engleză care a scris cartea „Logica cercetării”, apărută în 1934. În această carte el tratează problematica diferenţierii dintre ştiinţă şi pseudoştiinţă şi explică teoria falsificabilităţii.
Nu există doi oameni de ştiinţă care să definească în mod identic această teorie. Înţelegerea acestei teorii nu ne este necesară, pentru că ea nu este falsificabilă. Într-un cuvânt, această teorie nu este ştiinţifică. Ne amintim faptul că falsificabilitatea era un criteriu care trebuia să definească dacă o teorie e sau nu e ştiinţifică. Deci, dacă aplicăm acest criteriu teoriei lui Popper, adică teoriei falsificabilităţii, ea nu este falsificabilă deci nu este ştiinţifică. Nefiind ştiinţifică ea nu are cum să fie criteriu care să definească dacă o teorie e ştiinţifică sau nu. E cam aiuritor, ştiu! De aceea aruncăm toate criteriile ştiinţifice la gunoi, deci nu trebuie să mai ţinem cont de ele.
Creaţionism ştiinţific
Acum să vedem ce a mai ramas viabil din toate acestea şi anume să explic teoria mea pe care eu o numesc creaţionism ştiinţific.
Ca să înţelegem această teorie trebuie mai înainte de toate să vedem de ce oamenii de ştiinţă resping Divinitatea atunci când construiesc teorii ştiinţifice, atunci când cercetează sau construiesc tehnologii. După cum ei înşişi explică, ei ignoră Divinitatea pentru a înţelege fenomenele lumii materiale. Dacă nu ar proceda așa, pentru cazul fenomenelor greu de înţeles, s-ar putea tot timpul invoca misticul, şi aşa cercetarea ştiinţifică nu ar mai progresa deloc. Misticul şi realitatea obiectivă necesită doua metode diferite de lucru. Misticul se cercetează cu ajutorul ştiinţei şi tehnicilor spirituale, în care simţurile umane sunt deconectate în mod total sau parțial pentru cercetarea spiritului, iar realitatea obiectivă se cercetează cu simţurile umane şi cu prelungirile acestora, precum microscopul şi telescopul. După cum vedeţi sunt două metode diferite de lucru care, la prima vedere, sunt divergente.
Vă scriu toate acestea pentru a înţelege că oamenii de ştiinţă nu îl exclud pe Dumnezeu din cercetarea lor prin faptul că ei l-ar nega, ci îl exclud pe perioada cercetării fenomenelor pentru a putea pătrunde mai adânc în logica lor. După cum vedeţi oamenii de ştiinţă au dreptatea lor.
Pe de alta parte însă, nu există altă explicaţie mai bună decât creaţionismul. Dumnezeu a creat totul, dar el nu s-a ocupat de fiecare formă în parte aşa cum povestesc metaforic scripturile, ci a creat totul pe altă cale astfel încât totul să funcţioneze în mod ştiinţific. Haideţi să explic cum anume a creat Dumnezeu Universul material cu formele şi fenomenele sale.
Dumnezeu a creat numai principiul de existenţă a unui Univers material, ca acesta în care trăim, şi a implementat acest principiu cu ajutorul energiei divine. În acest moment Universul material a început să funcţioneze singur fără să fie nevoie de vreo intervenţie. Totul funcţionează pe baze ştiinţifice.
În acest moment mă veţi întreba desigur: „Şi atunci, hai să revenim la speciile noastre. Cum au apărut ele pe Pământ?”
Această întrebare o voi clarifica într-o lucrare viitoare. Universul material este un univers cauzal. Asta înseamnă că orice fenomen are o cauză şi cauza este la rândul ei un fenomen cauzat de o altă cauză. Concretizez aceasta prin faptul că orice copil, deci fenomenul copil, are o mamă, deci o cauză, şi la rândul ei mama, deci fenomenul mamă, are şi ea o cauză, şi anume mama ei, deci bunica acelui copil. De aceea sunt sigur că speciile nu au apărut în mod mistic, ci într-un mod ştiinţific şi mai ştiu sigur că există o cauză şi o explicaţie ştiinţifică.
7.Epilog
S-ar părea că totul s-a clarificat.
Deci teoria lui Darwin până aici nu are nici o valoare.
Vă amintiţi, totuşi, că am spus să nu aruncaţi aceasta teorie la gunoi cu totul?
Asta deoarece există ceva în teoria darwinistă care poate fi fructificat. Întrebarea pe care vreau să o clarific aici este următoarea: „De ce mai toate vieţuitoarele au aparate de percepţie asemănătoare şi uneori chiar identice, ca spre exemplu: aparat auditiv, aparat de percepţie vizuală şi aparat tactil?”
Darwinişti ne spun că speciile evoluează unele din altele şi deci de aceea aparatele de percepţie sunt asemănătoare. Ne amintim, însă, că teoria darwinistă nu are suport real. Pe de altă parte teoria proiectantului inteligent ne spune că vieţuitoarele au aparate de percepţie asemănătoare pentru că au acelaşi proiectant, adică proiectantul divin, şi că acesta a ajuns la concluzia că cele mai optimale soluţii ar fi cele pe care le vedem. Totuşi!
Dumnezeu este atotputernic şi omniscient, deci el ar fi putut inventa şi alte aparate de percepţie total diferite de cele pe care le deţin vieţuitoarele pe Pământ. De ce nu a făcut-o? Se pare că suntem într-o situaţie fără ieşire.
Există, însă, după părerea mea o singură explicaţie. Deci!
Nu formele, deci nu speciile, se dezvoltă din unele în altele, ci spiritul traversează formele de la forme inferioare la forme superioare tinzând să urce din ce în ce mai sus pe niveluri de conştiinţă superioare. Prin acest proces spiritul face tot felul de experienţe în universul material, formându-şi astfel o personalitate.
Să explic mai pe şleau.
Orice formă în acest univers, ca spre exemplu piatra, planta, animalul, omul, steaua, are în componenţa ei o parte mistică, deci conţine o energie divină, şi o parte materială. Energia divină din formă tinde să evolueze. Deci nu forma evoluează, nu speciile se transformă în alte specii, ci energia internă, energia divină, adică scânteia dumnezeiască din ele, această energie parcuge formele acestui Univers. La început spiritul traversează regnul mineral de la forme care necesită o vibraţie slabă la forme ce necesită o vibraţie superioară. Spiritul, deci energia divină, devine din ce în ce mai puternic din cauza schimbării ce se petrece în forma sa. Să luăm, spre exemplu, piatra. Piatra se modifică în timp. Ea işi modifică temperatura şi chiar şi volumul în funcţie de temperatură. Prin modificările pe care ea le suferă, energia din ea capătă o vibraţie mai mare şi poate lua o altă formă în regnul mineral, spre exemplu o piatră poate deveni diamant.
După ce traversează regnul mineral, spiritul se poate materializa în regnul vegetal. Regnul vegetal necesită o vibraţie superioară în comparație cu cea a regnului mineral pentru că plantele au funcţionalităţi mai complexe decât, spre exemplu, pietrele. Spre exemplu, plantele işi pregătesc singure hrana din substanţe minerale, apă şi dioxid de carbon în procesul de fotosinteză folosind lumina solară drept sursă de energie. Sigur că şi aici spiritul este nevoit să treacă de la plante primitive la plante ce necesită o vibraţie mai mare a spiritului.
După ce a traversat regnul vegetal, spiritul se poate încarna în regnul animal. Regnul animal necesită o vibraţie mai mare a spiritului pentru că animalele, spre deosebire de plante, au o conştiinţă mai ridicată.
După traversarea regnurilor: mineral, vegetal şi animal, spiritul se poate încarna în trup de om, formă ce necesită o vibraţie a spiritului foarte mare deoarece omul se situează pe treapta de sus a conştiinţei.
Aici, evoluţia formei ia sfarşit şi începe evoluţia efectivă a spiritului. El se reincarnează din nou şi din nou în corp uman până când reuşeşte să atingă treapta cea mai înaltă a conştiinţei umane şi anume nivelul conştiinţei divine. De aici înainte el se reîntoarce la Dumnezeu, încărcat cu experienţele făcute în universul material, deci se reîntoarce cu o personalitate.
Aparatele de percepţie ale vieţuitoarelor sunt asemănătoare deoarece aceasta uşurează sarcina spiritului la traversarea acestor forme.
Dumnezeu doarme în piatră, se trezeşte în plantă, învie în animal pentru a se întrupa în om.
Autor: Mihail Ispan
