IUBIREA SUPREMĂ: Ţinta existenţei noastre



Viaţa noastră este de fapt o şcoală în care învăţăm să desăvârşim iubirea. Începem prin a ne iubi mama, tata, fraţii, partenerul de viaţă, copiii noştri şi continuăm prin a încerca să iubim şi persoane mai îndepărtate de cercul nostru de rude precum: prieteni apropiaţi, vecini, colegi de muncă, alte persoane străine.

După asta urmează etapa cea mai grea pe care mulţi o refuză categoric şi numai extrem de puţini oameni o pot realiza. Este iubirea duşmanului. Isus este unul dintre cei care au reuşit să treacă şi de această etapă a lecţiei de iubire, pe care ne-o oferă viaţa.

După această etapă urmează ultima şi cea mai frumoasă lecţie, prin care ne desăvârşim ca fiinţe umane şi spirituale. În aceasta lecţie ne identificam cu Divinitatea. Această iubire poartă numele de IUBIRE SUPREMĂ.

Cuprins:

1. Viaţa ca lecţie de iubire
2. Iubirea duşmanului, cea mai grea lecţie de iubire
3. Iubirea supremă
4. Sinteză

1. Viaţa ca lecţie de iubire

Într-o societate materialistă, ca spre exemplu în cea care trăim, iubirea este percepută ca un subiect abstract, ea este, din necunoaştere şi dintr-o jenă nenaturală, un subiect tabuizat. Iubirea este considerată ca un subiect bun doar pentru poeţi şi scriitori, pentru că e frumoasă dar abstractă, fară niciun conţinut practic de care ai putea profita. Iubirea este confundată de cele mai multe ori cu dragostea erotică.

Adevărul este ca iubirea nu e numai o noţiune abstractă, ci mai mult decât atât şi anume ea este energia divină care ne conduce spre desăvârşirea personalitaţii noastre, ea este ţinta finală a existenţei noastre ca fiinţe spirituale. Iubirea nu este numai dragostea senzuală, ci este mai mult decât atât, căci ea o include pe aceasta din urmă.

Existenţa noastră este de fapt o lecţie de iubire. Aceasta lecţie este un proces continuu, dar care, cel puţin pentru întelegerea teoretică a acestuia, poate fi împărţit în mai multe faze.

Iubirea începe chiar în momentul în care fiinţa umană se afla în stare de celulă ou, numită şi zigot, celulă ce se dezvoltă în uterul matern. Aceasta celulă, acest viitor embrion şi făt primeşte din partea mamei protecţia necesară pentru a se dezvolta şi a se naşte. Zigotul petrece în pântecul mamei circa zece luni lunare. Aici se infiripă o relaţie între mamă şi viitorul bebeluş. Mama oferă protecţia, hrana şi căldura necesară celulei, pentru a se dezvolta şi a deveni făt. Aceasta relaţie este o relaţie de început de iubire, chiar dacă ea se dezvolta în cea mai mare parte în subconştient şi inconştient.

După cum observăm relaţia de iubire începe, şi vom vedea mai târziu că aceasta este valabil întotdeauna, cu dăruirea de hrană, hrană sub formă de alimentare a fătului cu vitaminele, mineralele şi proteinele necesare vieţii, în formă de lapte mamar, sub formă de hrană spirituală şi sub formă de energie divină, care la rândul ei este tot o hrană în forma ei cea mai subtilă.

Următoarea lecţie este cea pe care o primim după ce ne-am născut şi anume relaţia de iubire dintre prunc şi mamă. Aceasta relaţie este de natură emoţională şi socială. Ea este denumită şi dragoste maternă. Dragostea maternă nu este condiţionată şi de aceea dăruieşte sentimentul de siguranţă şi protecţie atât de necesar unei fiinţe sensibile ca aceea a unui bebeluş. Pe lângă acestea, ea dăruieşte celui mic şi încredere. Pruncul primeşte deci hrană, încredere, protecţie şi căldura maternă, ceea ce îl face să îşi iubească mama. După cum vedem, iubirea de mamă este cea mai uşoară lecţie de iubire. E uşor să iubeşti pe cineva care oferă atât de mult.

Lecţia de iubire, însă, nu se opreşte aici. Când pruncul devine mai mare, când el devine copil, începe să îşi iubească şi tatăl. Iubirea paternă vine mai mult pe calea raţiunii, căci tatăl este cel care îşi învaţă copilul cum să rezolve problemele cu care va fi confruntat mai târziu în societate. Ea este o iubire condiţionată, căci de obicei tatăl îşi iubeşte copilul numai dacă acesta ascultă de autoritatea sa. Aceasta lecţie de iubire este ceva mai grea şi aici hrana este mai mult de natură raţională.

Mai târziu avem de a face cu iubirea partenerului. Aici iubirea este de multe ori trăită, percepută și confundată cu dragostea senzuală ce este declașată de factorii vizuali, auditivi, olfactivi, gustativi și tactili. În decursul actului sexual, în creier este secretată dopamina și endorfina, în glandele suprarenale apare noradrenalina. Toţi aceşti neurotransmiţători, dar şi hormoni cerebrali şi ai altor glande, ne face să ne simțim, cel puțin temporar, fericiţi. De multe ori dragostea sexuală se transformă în aversiune pentru partener, în violenţă și chiar ură. Mulţi nu înțeleg de ce se întâmpla acest lucru.

Dragostea erotică şi ura sunt de fapt una și aceeași energie sub formele ei diferite. Forța de atracție este comună celor două forme de energii. Da! Chiar şi ura este o energie care atrage. Ea are de fapt o forţă mult mai mare de atracţie decât dragostea de natură erotică. De multe ori, cuplurile rămân mai departe împreună chiar şi atunci când predomină cearta şi chiar violenţa. Ura atrage armatele naţiunilor atât de mult, încât ele se întâlnesc pe câmpul de luptă pentru a se nimici una pe cealaltă.

Aceste aspecte ne duc la concluzia că dragostea de natură erotică nu este pe deplin desăvârşită, ci este numai o lecţie a vieţii. Ea este numai o treaptă pe scara pe care noi urcăm spre Divinitate. Noi, însă, trebuie să mergem mai departe şi să ne însuşim şi celelalte lecţii.

2. Iubirea dușmanului, cea mai grea lecție de iubire
Urmează dragostea pentru copiii noştri, pentru rude, prieteni şi apropiaţi. Este mai greu însă să-i iubim pe necunoscuți, iubire care se mai intitulează şi iubirea aproapelui. După cum observăm, lecţiile de iubire pe care le primim de la viață sunt din ce în ce mai grele și au de a face cu energii din ce în ce mai subtile. Există însă o lecție și mai grea decât aceasta.

Aceasta lecție se referă la iubirea duşmanului. Ea este penultima treaptă pe drumul realizării iubirii supreme. În momentul în care ființa umană își iubește dușmanul, iubirea a încetat să mai fie duală, adică să mai facă parte din energia duală iubire-ură. În acest moment iubirea este curată și pură căci nu mai conține aspectul negativ al ei, nu mai conține ura și nu se mai poate transforma în ură.

3. Iubirea supremă

Aflată în etapa menţionată mai sus, adică în etapa în care fiinţa umană începe să iubească pe toţi oamenii, chiar şi pe duşmanii săi, iubirea devine pură, pentru că ea, după cum am mai spus şi mai sus, se eliberează de partea sa negativă, parte ce se manifestă sub formă de aversiune, ură şi violenţă.

Ea rămâne totuşi în continuare o iubire personală. Ea se refera încă la persoanele din jur, deci ea nu este încă desăvârşită. Iubirea, aflată pe acest nivel de conştiință, are nevoie de un subiect sau un obiect al iubirii. Persoana nu iubeşte încă totul, ci iubeşte numai oamenii, numai fiinţele umane, numai formele acestei lumi.

De aceea şi această formă de iubire este numai o lecţie, care nu este încă ultimă treaptă pe calea procesului spiritual pe care noi toți, unii mai conştient, alții mai puţin conştient, îl parcurgem. Ultima lecţie a vieţii este aceea în care iubirea devine impersonală. Persoana iubeşte totul: oamenii, animalele, plantele, deci absolut totul. Ea iubeşte, în speţă, infinitul şi astfel spiritul ei devine infinit. Acum iubirea nu mai este legată de persoane și de forme. De aceea ea este impersonală. Aceasta forma de iubire este iubirea supremă.

Unora le este frică de acest pas, deoarece cred că odată cu absolvirea lui, persoana îşi pierde personalitatea şi devine ea însăşi impersonală. Aceasta deducţie logică, care implică de fapt şi confuzia dintre fenomenul iubirii care devine impersonal şi personalitate care de fapt rămâne aceeaşi, este eronată. Persoana rămâne aceeaşi, ea nu îşi pierde nici caracterul, nici personalitatea, nici memoria experienţelor sale. Conştiinţa de sine, care era identificată cu egoul personal, se identifică acum cu sufletul, deci cu identitatea adevărată din noi. Procesul acesta este însoțit de o schimbare a identificării şi nicidecum de pierderea personalităţii.

Aceasta este de fapt ţinta existenţei noastre, căci cine a atins acest nivel de iubire, acela a realizat implicit şi constiinţa divină.

4. Sinteză

Ştiinţa are două faţete. Ea este alcătuită din ştiința spirituală și ştiintele naturii. Amandouă sunt la fel de valabile şi duc, în principiu, la aceleaşi rezultate. Ştiinţele naturii studiază fenomenele lumii exterioare cu ajutorul simţurilor şi al prelungirii acestora precum telescopul şi microscopul. Ştinţa spirituală studiază fenomenele interioare ale fiinţei umane cu ajutorul cunoştințelor acumulate în urma experiențelor, cu ajutorul tehnicilor spirituale, cu ajutorul certificării de către științele naturii ale cunoștintelor spirituale şi cu ajutorul certificării lor de repetabilitatea acestor experiențe.

Explicarea fenomenelor interioare, precum fenomenul iubirii, este însă extrem de grea în comparație cu explicarea fenomenelor exterioare, deoarece acestea din urmă sunt mai grobiene şi pot fi percepute chiar şi de omul obișnuit cu ajutorul simţurilor sale. Fenomenele ce se petrec în spiritul nostru, însă, sunt extrem de fine, de subtile şi, de obicei, omul mediu nu le percepe în toata amploarea lor şi nu le poate conștientiza.

O altă greutate în explicarea fenomenului de iubire este şi faptul că nu există încă noțiuni de specialitate precum în cazul explicării fenomenelor de ordin material din lumea exterioară.

De aceea am încercat mai sus să explic acest fenomen subtil şi complex punând accent pe evenimentele ce pot fi mai bine percepute și care sunt cele mai caracteristice cu putinţă. Acum voi face o sinteza a celor descrise mai sus pentru a înțelege esenţa lor.

Am văzut că iubirea, în general, începe de fapt în inconștient. Mama nu realizează în mod conștient dacă ovulul a fost fecundat, dar intuitiv bănuiește acest lucru. Viitorul copil, care este acum în stadiu incipient de zigot, nu realizeaza procesul numit iubire care a început, deci iubirea se află și la el încă în inconștient.

În cazul realizării iubirii supreme, iubirea revine din nou în inconștient, adică în cea mai subtilă parte a psihicului nostru, dar de data asta chiar și conștiința noastră de sine se află acolo. Pe scurt spus inconștientul devine conștient prin realizarea iubirii supreme. Deci, putem spune că are loc un ciclu. Iubirea începe în inconștientul nostru, în momentul în care noi nu putem accesa această zonă a psihicului, trece puțin câte puțin în subconștient și după aceea în conștient.

În momentul în care iubirea, aceasta energie, este conştientizată are loc purificarea spiritului, fapt ce duce la conştientizarea celorlalte părţi ale psihicului uman şi anume a subconștientului și a inconștientului. Energia divină sub formă de iubire cuprinde și ea toate aceste straturi psihice. În acest moment are loc desăvârșirea iubirii, dar și a persoanei respective.
Vă doresc să vă atingeți ținta existenței voastre și vă împliniți Iubirea Supremă!
Autor: Mihail Ispan